Cercetători ai Academiei Române critică legea salarizării: Suntem apostrofaţi de copiii noştri că educaţia nu mai are niciun rost în România

Mai mulţi cercetători ai Academiei Române acuză, într-o scrisoare deschisă adresată ministrului interimar al Muncii, Dragoş Pîslaru, că noua Lege a salarizării riscă să ignore din nou cercetarea şi echivalarea salarială cu mediul universitar, deşi acest principiu este prevăzut în legislaţie, scrie Edupedu

Semnatarii spun că salariile din cercetare au rămas la niveluri „de neimaginat în orice stat european” şi avertizează că sistemul a transformat cercetătorii în „contraexemple” pentru propriii copii.

Documentul este semnat de reprezentanţi sindicali şi cercetători din institute ale Academiei Române din Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca.

Redăm documentul integral:

„SCRISOARE DESCHISĂ

Domnului ministru interimar al Muncii, Familiei, Tineretului şi Solidarităţii Sociale

Domnule ministru,

Ne adresăm dumneavoastră în acest moment crucial pentru societatea noastră, acela al definitivării noii Legi a salarizării. Aţi dovedit, prin exemplul dumneavoastră şi al Ministerului pe care l-aţi condus, că reforma nu înseamnă doar tăieri, ci şi atragere de fonduri din care adevăratele reforme să se poată configura progresiv.

Legea salarizării unitare pe care o pregătiţi e un instrument fundamental care în primul rând poate reforma viziunea societăţii româneşti asupra ei însăşi. Fără echitate, fără o coeziune de valori vizibilă în sistemul de salarizare publică, fără educaţie, fără cultură, fără cercetare integrate ca sistem socioeconomic, generând acel respect pe care oamenii şi-l datorează unii altora şi instituţiilor, iar instituţiile statului le datorează cetăţenilor, această Lege a salarizării unitare va rămâne un alt frumos proiect eşuat

Noi, semnatarii prezentei scrisori deschise, angajaţi ai Academiei Române, provenind din diverse institute şi filiale ale acesteia, ne adresăm domniei voastre nu doar pentru a da glas unei nemulţumiri şi a cere ceea ce Legea cercetării ne garantează de câţiva ani doar pe hârtie (un principiu care pare deja ignorat în draftul viitoarei Legi, i.e., echivalarea şi la nivelul salarizării cu universitarul), ci cu speranţa că vedeţi Legea salarizării ca pe un instrument economic care poate regla mecanisme sociale disfuncţionale, redând demnitatea unor categorii socioprofesionale ignorate din 1990 încoace. Cercetarea nu produce doar cunoaştere, ci şi recunoaştere, fiind o preţioasă monedă de circulaţie globală pentru imaginea noastră ca ţară. Cercetătorii români, tineri sau la nivel postdoctoral, au fost plătiţi de statul român în anii 2000 cu circa 100 euro/lunar, acum zece ani cu circa 300 euro, iar actualmente cu circa 700-800 euro lunar – salarii de neimaginat în orice stat european. Nu ne rămâne decât o „minciună albă” pentru a salva ruşinea de a fi cercetători români, aşezaţi la aceeaşi masă, la o conferinţă internaţională, cu alţi colegi europeni ori occidentali.

Atâta timp cât unii dintre noi, în calitate de părinţi, suntem apostrofaţi de copiii noştri că educaţia nu mai are niciun rost în România, de vreme ce lucrăm pe un salariu mediu aflat cu mult sub nivelul salariului mediu pe economie, este clar că societatea ne-a transformat în contraexemple. Salariile în cercetare, cel puţin în institutele nearondate universităţilor sau MEC, nu respectă Statutul cercetătorului, deşi cercetătorii trebuie să respecte aceleaşi criterii de evaluare şi competenţă ca orice alt cercetător din UE, pentru a accesa aceleaşi fonduri. Nu doar de când a fost aprobată Legea 183/2024, neaplicată nici până în prezent sub aspectele ei salariale, ci de peste 30 de ani, cercetătorii din România se zbat în sărăcie, prinşi într-un sistem orb, de simplă subzistenţă, în care trebuie să producă performanţă în ciuda lipsei cronice de resurse. Cei circa 3000 de cercetători din sistemul Academiei Române trebuie să-şi plătească singuri racordarea la sistemul european, vizibilitatea în acest sistem, într-un cuvânt, să acopere din surse proprii ceea ce în Europa sau în Occident se sprijină pe banii instituţiei pe care angajatul o reprezintă. De ce această discriminare într-un stat al UE?

E nevoie, desigur, de reformă şi în sistemul de cercetare. Dar nimic nu se poate face în realitate fără un buget pentru schimbare. Cercetarea este un domeniu de viitor, pe care AI nu îl va putea înlocui, ea presupunând creaţie intelectuală şi originalitate. Când va pune capăt statul român exodului de creiere? O salarizare corectă în cercetare este un prim pas absolut necesar, o salarizare care să asigure baza performanţei, care să recompenseze vechimea în specializare, continuitatea ş.a. O salarizare care să stimuleze însă şi tinerii, eliminând diferenţele nejustificat de mari între treptele de salarizare. Actualmente, pe primele trepte din schema de personal, cercetătorii (ACS, CS) au salarii apropiate de salariul minim pe economie – iar blocarea pe posturile inferioare (ACS-CS3) durează de multe ori şi 10-20 de ani, indiferent de realizările profesionale, din cauza bugetului insuficient.

Cercetarea nu e un domeniu de nişă, ea înseamnă cunoaştere care circulă şi care se transformă în progres social şi economic, în coeziune la nivelul comunităţilor, în educaţie, inovaţie şi diversitate, în conexiuni între domenii şi zone ale societăţii. Nu cerşim pentru cercetare, nu cerem privilegii, doar acele drepturi fireşti, necesare pentru a putea da mai mult societăţii româneşti.”