Biserica Ortodoxă şi comunismul: între rezistenţă şi colaborare
Într-o epocă în care este la modă să ataci Biserica, colaborarea acesteia cu regimul comunist este un subiect delicat. Au existat colaboratori, dar a existat şi rezistenţă. Au fost şi delatori, dar şi martiri în rândul clerului. Până la urmă faptul că biserica ortodoxă a continuat să existe, că a putut boteza şi cununa, a fost un sprijin pentru oameni şi o formă de rezistenţă în sine. Aceasta ar fi concluzia nerostită a mesei rotunde organizate ieri de Centrul de Studii în Istorie Contemporană sub titlul ”Biserica Ortodoxă sub comunism”.
Moderatorul dezbaterii, filosoful Sorin Lavric a arătat că în prezent în actele fundamentale ale UE nu se pomeneşte nimic de creştinism, că Parlamentul European a respins prin vot condamnarea comunismului la nivel european iar Parlamentul român a respins cu o majoritate covârşitoare înfiinţarea unui Muzeu al comunismului la Bucureşti.
El a mai amintit că preoţii români cunoşteau în 1945 persecuţiile orchestrate împotriva preoţilor ruşi de către Stalin şi Lenin în URSS şi deci ştiau ce urmează şi în România. Regimul comunist a atacat biserica în 1945 prin încadrarea preoţilor ca funcţionari publici cu scopul de a-i controla mai uşor şi prin instituirea de inspectori de culte care trebuiau să supravegheze activitatea bisericilor ortodoxe la nivel local. În plus, în 1948, a fost eliminată religia din şcoli şi s-a interzis oferirea de educaţie religioasă de către Biserici. Mai mult, au fost desfiinţate în jur de 100 de mănăstiri şi scoşi din viaţa monahală vreo 4.000 de călugări. Nu se cunoaşte exact numărul clericilor care au făcut închisoare, numărul lor fiind estimat la 2.000.
În privinţa colaborării cu regimul comunist, părintele Adrian Gabor de la Facultatea de Teologie a explicat că aceasta a fost în primul rând una instituţională, între patriarhul Iustinian Marina şi Gheorghe Gheorghiu Dej. Iustinian a ajuns patriarh tocmai graţie relaţiei sale bune cu Dej şi a încercat ”un modus vivendi cu statul în sensul de a şi ceda ceva, dar şi a-şi apăra credinţa şi neamul”, după cum spune Gabor, în sensul că a făcut unele compromisuri, dar a apărat preoţii arestaţi şi s-a procupat de biserici şi de facultăţile de teologie. Patriarhul a respins noua lege a cultelor impusă de comunişti ”motivând că această lege a introdus preoţii în puşcării, a dus la confiscarea bunurilor bisericii”.
În privinţa colaborării individuale cu securitatea şi cu partidul, Gabor a susţinut că au existat preoţi membri ai mişcării legionare care au intrat în partidul comunist şi au încercat să subordoneze Biserica statului. Mulţi preoţi au intrat în sindicate pentru a face presiuni asupra ierarhilor. Dar mai ales ”clericii tineri au intrat în PCR ca să avanseze repede în ierarhie”.
La rândul său, Radu Carp, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, a declarat că i-e ruşine ”de ce se întâmplă în România din punct de vedere epistemiologic pentru că în timp ce alte societăţi precum Bulgaria sau Turcia studiază proteste, noi încă avem probleme cu raportarea la comunism”. În opinia sa, această dezbatere vine prea târziu şi ”se vede în continuare că ne e frică să discutăm acest subiect”. Carp a mai spus că colaborarea dintre biserică şi regimul comunist este un subiect complicat, insuficient cercetat şi căruia i-au fost dedicate prea puţine volume. În opinia sa, Biserica avea doar două alternative în relaţia cu regimul totalitar: un colaboraţionism de intensitate mică sau dispariţia aşa cum s-a întâmplat în Albania. Cât despre formele de rezistenţă, pe lângă Rugul Aprins, ”au existat proteste mute de tip voce fără cuvinte precum cel de la dărâmarea Bisericii Sfânta Vineri”.
Adrian Nicolae Petcu, istoric şi cercetător la CNSAS, a subliniat şi el că Biserica Ortodoxă a încercat să găsească soluţii de împăcare cu clasele sociale promovate de comunism. În opinia sa, conducătorii bisericii trebuiau să se gândească la ce se mai putea salva astfel încât ea să-şi continue misiunea pastorală. Iar patriarhul Iustinian a conştientizat că biserica trebuie să facă anumite compromisuri pentru ca regimul comunist va aplica modelul sovietic.
Formele de rezistenţă
Închisoarea a fost o universitate a credinţei în care cei care au avut tăria credinţei, depăşind mlaştinile deznădejdii, au putut să-şi îmbogăţească sufletul şi mintea cu cunoştinţe pe care, afară, în libertate, nu le-ar fi realizat niciodată”.
Părintele Adrian Gabor a reamintit că unii clerici au susţinut lupta anticomunistă din munţi, furnizându-le partizanilor hrană, adăpost şi susţinere duhovnicească. În plus, nu ar fi existat preoţi care să încalce secretul spovedaniei pentru a face delaţiuni.
Pentru Radu Carp ”orice formă de religiozitate publică era un act de rezistenţă”, pe lângă rezistenţa din munţi şi din închisori împotriva comunismului, contând şi eforturile de a edita cărţi de cult de exemplu în contextul în care ”regimul comunist încerca să fie un concurent pentru transcendent, pentru Biserică”. O altă problemă sesizată de Carp este că ”România n-a popularizat şi mediatizat rezistenţa pentru că nu ştim să ne promovăm pe noi înşine”. Şi amânarea canonizării Sfinţilor din închisorile comuniste arată acest lucru în opinia sa.
Pe aceeaşi linie, Adrian Petcu a arătat că ”nu se poate vorbi despre o atitudine anticomunistă a Bisericii, ci despre o rezistenţă prin pastoraţie autentică, prin slujire şi ţinerea credincioşilor aproape”. De aceeaşi părere a fost şi părintele Gabor, care a susţinut că marele câştig a fost că activitatea Bisericii Ortodoxe nu a fost interzisă în comunism, ci a continuat cu compromisuri minore, ”ceea ce ne face superiori unor ţări precum Bulgaria sau Albania”.
În plus, persecuţia comunistă a făcut mulţi martiri şi mari duhovnici. Unul dintre aceştia este părintele Nicolae Bordaşiu de la Biserica Sf. Silvestru, fugar şi deţinut politic în temniţele comuniste. ”Greutatea mea cea mare a fost că am înfruntat un organism atât de perfect ca securitatea şi am reuşit să mă ascund de ea 7 ani. În raport cu ce a fost atunci, închisorile de azi sunt hoteluri, pensioane”, a mai spus Bordaşiu. Pentru el ”închisoarea a fost o universitate a credinţei în care cei care au avut tăria credinţei, depăşind mlaştinile deznădejdii, au putut să-şi îmbogăţească sufletul şi mintea cu cunoştinţe pe care afară, în libertate, nu le-ar fi realizat niciodată”.
În legătură cu rolul jucat de patriarhul Iustinian şi părintele Bordaşiu consideră ”că a dus cea mai acerbă luptă împotriva comunismului şi a organizat rezistenţa spirituală. El ne-a spus : Politică să nu faceţi! Politică fac eu, voi zidiţi suflete”.
