Avertismentul lui Stanomir pentru Bolojan: Ce se poate întâmpla e ca societatea să devină neguvernabilă
Analistul politic Ioan Stanomir a subliniat, în podcastul „A doua Opinie”, realizat de Adriana Nedelea, că prezentul proces de reformă lansat de guvernanţi nu trebuie să se limiteze doar la reducerea costurilor sau a posturilor, ci necesită eficientizare reală, privatizare, eliminarea privilegiilor şi atragerea investiţiilor. În plus, profesorul a atras atenţia asupra comunicării deficitare, care, în loc să liniştească şi să inspire încredere, riscă să amplifice tensiunile sociale şi să submineze credibilitatea guvernării.
Jurnalistă: România va trece de la mediocritate la rezultate bune, ca să nu zic performanţă?
Ioan Stanomir: Vreau să fiu întotdeauna foarte ponderat în judecăţile mele şi atunci daţi-mi voie să vă răspund ocolit. România, cu toată mediocritatea oamenilor ei politici, a avut parte de ceva miraculos – integrarea euroatlantică. O integrare pe care n-au apucat să o trăiască, de exemplu, Corneliu Coposu şi Ion Raţiu în toată plenitudinea. Deşi personalităţi precum Corneliu Coposu, Doina Cornea, Ion Raţiu, regele Mihai, Elisabeta Rizea, Monica Lovinescu, Vasile Paraschiv, Ana Blandiana sunt cei care ne reprezintă moral. De ce? Pentru că ei nu sunt oameni trecători. Ei sunt oameni care se revendică de la un destin. Şi nu un destin bătut cu cărămida în piept, ci un destin asumat prin alegeri dramatice – curaj, frică, exil, suferinţă.
Noi nu cerem nici lui Nicuşor Dan, nici lui Ilie Bolojan să se ridice la acest nivel de curaj aproape neomenesc al celor care au fost bătuţi de securitate. Ştiţi? E imaginea aceea a lui Vasile Paraschiv cu chipul tumefiat de bătaie. Nu le putem cere să fie Gheorghe Ursu, inginerul şi scriitorul care a fost omorât în bătaie de Securitate. Nu le putem cere să fie cei care au murit în decembrie 1989 şi care au fost arşi la crematorii. Nu le putem cere să se ridice acolo. Noi ce le putem cere este ceva mult mai modest. Să lase energiile acestei ţări să se manifeste şi să permită românilor oneşti şi decenţi să-şi construiască un destin al lor şi să identifice acele căi modeste şi trainice prin care domnia legii, egalitatea în faţa legii, competiţia economică să ne permită nouă să ne guvernăm mai bine viaţa.
Jurnalistă: Premierul Ilie Bolojan spune că reforma pe care a propus-o şi pe care a impus-o este mai mult decât necesară în România. Nicuşor Dan spune că există voinţă de reformă. Sfârşitul lui 2026 e capătul tunelului. Şi atunci s-ar termina criza bugetară. Credeţi că populaţia nu mai poate duce reforma aceasta?
Ioan Stanomir: Nu. În primul rând nu este reformă. Este o problemă de costuri. Reforma este altceva. Reforma ar însemna reforma administrativ-teritorială. Reforma ar însemna regândirea Constituţiei. Reforma ar însemna un surplus de privatizare al companiilor de stat. Reforma ar însemna atacarea privilegiilor. Noi asistăm la o reducere de costuri. Într-un mod care, după părerea mea, nu va rezolva cu nimic criza în care ne aflăm.
Jurnalistă: Reforma administraţiei publice s-a amânat.
Ioan Stanomir: Haideţi să fim puţin corecţi cu termenii. Guvernanţii acestei ţări nu vorbesc de reforma administraţiei publice decât utilizând fraudulos un concept. Ei vorbesc de reducerea costurilor şi a posturilor. Reforma pentru mine înseamnă altceva. Locuiesc, de exemplu, la Mizil, Călăraşi, Botoşani sau Vaslui, Aiud sau Baia Sprie. Cum fac eu, ca guvernarea acestei ţări să fie mai aproape de mine şi să-mi permită mie, în calitate de om, să am demnitate umană? Asta înseamnă reforma administraţiei – lucrări.
Oamenii nu sunt cifre. Politicienii europeni şi cei români s-au obişnuit prea mult să discute despre cifre. Cifrele contează când? Atunci când aduci investiţii. Când spui „am adus un miliard” şi asta va însemna locuri de muncă. Pentru că doar munca – şi nu vreau să sune ceauşist – dar munca este cea care îi dă omului demnitatea. Nu dominaţia lui de către stat. Statul, în viziunea mea, care poate părea prea de dreapta pentru unii, este cel care trebuie să descătuşeze energiile individuale şi să-i ocrotească pe cei care în acest moment au nevoie de sprijin pentru a se pune pe picioare şi pentru a reporni viaţa lor.
Jurnalistă: Bun, şi dacă nu e reformă ce face Ilie Bolojan, ce e?
Ioan Stanomir: Este o încercare eronată, după părerea mea, de a petici fără să privim la adevăratele soluţii. Adevăratele soluţii înseamnă eficientizare economică, înseamnă privatizare, înseamnă eliminarea supraimpozitării, înseamnă eliminarea evaziunii fiscale autentice şi înseamnă atragerea de investiţii.
Eu cred că Ilie Bolojan este o personalitate bine intenţionată, dar bunele intenţii nu neapărat fac succesul unei guvernări. Apoi, comunicarea este foarte importantă.
Este un pic ca într-o vizită la spital. Când te prezinţi în faţa unui medic, în calitate de pacient, apreciezi şi ceea ce noi numim cu un termen des utilizat – empatia. Adică nu te uiţi la om şi spui „nu mai aveţi prea mult de trăit”, dar, în definitiv, asta este situaţia. Dacă eşti la secţia de oncologie sau la terapie intensivă, nici acolo nu cred că este indicat, din punct de vedere uman, să-l priveşti pe cel din faţa ta ca pe un fel de sac de cartofi. „Luaţi sacul de aici, aruncaţi-l, că mai avem alţi saci pe care trebuie să-i procesăm.”
Am impresia că premierul Bolojan este prea preocupat de această dimensiune marţială a imaginii sale. Cred că ar trebui mai multă omenie în comunicare, mai multe nuanţe.
Jurnalistă: Comunicarea lui Nicuşor Dan, cum este comunicarea preşedintelui de la preluarea mandatului? Ne aducem aminte, pe ultima sută de metri a campaniei electorale, era extrem de sociabil. Ce s-a întâmplat?
Ioan Stanomir: A mai dispărut între timp. Problema fundamentală este că avem un surplus de comunicare al premierului, iar acest surplus de comunicare, în opinia mea modestă, nu reuşeşte decât să exacerbeze tensiunile din societate.
Eu cred că deficitul pe care l-a alimentat în mod iresponsabil guvernarea lui Marcel Ciolacu nu trebuie să fie tratat izolat de alte probleme, ci că dacă vom fetişiza problema deficitului, s-ar putea să pierdem din vedere alte dimensiuni – eficienţă economică, rezilienţa capitalului nostru, rezilienţa socială, încrederea.
Pentru că toate estimările ne arată că şi cu aceste măsuri deficitul nu va scădea în mod dramatic. În schimb, ce se poate întâmpla este că această societate să devină neguvernabilă.
Jurnalistă: Ce înseamnă asta?
Ioan Stanomir: Înseamnă pierderea completă a încrederii în capacitatea celor care ne conduc de a mai beneficia de susţinerea celor care trebuie să le aplice măsurile. Eu cred că există în această ţară suficiente energii care să ne permită să trecem peste acest moment. Dar aceste energii trebuie încurajate acum prin constituirea unui cadru al transparenţei, predictibilităţii şi empatiei.
Jurnalistă: Am putea vorbi şi de energiile în scădere, oamenii care efectiv nu mai au putere să mai creadă, să mai lupte.
Ioan Stanomir: Trebuie să înţelegem un lucru. Momentul Călin Georgescu a fost un moment de vârf al acestei speranţe mesianice. Investirea mesianică în politicieni este o eroare.
Cei în care trebuie să investeşti nu sunt politicieni obişnuiţi. Sunt bărbaţi şi femei care au în ei ceva aparte şi care vorbesc nu celor de acum, ci celor din viitor. Corneliu Coposu sau Doina Cornea, ca să dau două exemple dintre cele cunoscute de contemporanii noştri, nu erau nici supermeni, nici personaje de filme cu superputeri. Ceea ce îi distingea de alţii era inima lor care bătea şi care îi făcea pe cei din jurul lor să-şi dorească ca şi inima lor să bată în ritmul lor. Asta este ceva foarte rar.
De Gaulle, atunci când a salvat onoarea Franţei, a pornit la drum cu ideea de demnitate a ţării sale. Atât. În patru ani s-a întors pe străzile Parisului învingător. În patru ani a fost detestat de aliaţi pentru că singurul său gând era la Franţa eternă.
O politică a unei ţări trebuie să fie o politică cu gândul la scoaterea la lumină a ceea ce compatrioţii noştri au mai bun şi mai însemnat şi mai luminos. Nu poate fi o politică a urii, nu poate fi o politică a socotelilor contabile, nu poate fi o politică a miopiei. Trebuie să fie o politică la scară umană. Adică să te gândeşti, în definitiv, ce îşi doresc compatrioţii noştri.
Jurnalistă: Dacă să spunem că cei care guvernează România nu se gândesc la asta? E ceva ce le-aţi recomandat românilor să facă pentru a-şi păstra claritatea minţii şi pentru a nu cădea în capcana conspiraţiilor, neîncrederii, dezinformărilor?
Ioan Stanomir: Nu cred că noi am avut în trecutul nostru apropiat personalităţi care ne-au îndrumat pe unii dintre noi. Unele dintre aceste personalităţi s-au dus la cele veşnice sau, cum le place unora să spună, s-au dus în nefiinţă. Asta, expresia asta cu a te duce în nefiinţă, este o expresie înspăimântătoare, ca şi cum te-ai pulveriza în spaţiul cosmic. Nu cred că se duce cineva în nefiinţă. Te duci în nefiinţă doar în momentul în care la mormântul tău nu mai vine nimeni. Atunci te duci în nefiinţă. N-ai nevoie de praful cosmic.
Cred că ar trebui să ne-ntoarcem la ceea ce noi avem mai însemnat în vieţile noastre şi să înţelegem că invocarea permanentă a apocalipsei, a prăbuşirii, exacerbarea conflictelor dintre noi, aceste politici nu duc la nimic. Şi există suficienţi economişti redutabili care pot explica, celui care ne guvernează, care ar trebui să fie dozajul între empatie şi hotărâre.
Economia nu este - şi mă gândesc în primul rând la cei care admiră abordările non-marxiste ale economiei -, economia nu este o ştiinţă din care omul să fie exclus. Eu, când aud această teorie potrivit căreia prea mult consum îi corupe pe oameni... Consumi ce anume? Bun, dacă eşti, de exemplu, evazionist fiscal sau dacă eşti doamna Laura Vicol şi ai făcut ce ai făcut deponenţilor Nordis şi cu banii lor — eu, până nu va fi condamnată, trebuie spus că se bucură de prezumţia nevinovăţiei — este acuzată de a fi făcut aceste lucruri, că cu banii deponenţilor îţi cumperi genţi. Ce fel de consum este acesta? Este un consum, în primul rând, imoral şi destructiv.
Dar dacă avem de a face cu consumul celui care doreşte să ofere familiei sale şi sie însuşi un pic de demnitate, cel care doreşte să se privească în oglindă şi să nu-i fie ruşine de modul în care arată, este acesta un consum toxic? Nu. Pentru că de acest consum depind alţii care în societate oferă celor despre care vorbim serviciile de care aceştia au nevoie.
Măsurile împinse dincolo de anumite limite vor reuşi poate să dea iluzia combaterii deficitului. Dar vor reuşi ceva încă şi mai înspăimântător: vor rupe legăturile economice şi vor conduce la un tip de inhibiţie al consumului, care poate fi devastator.
