ANALIZĂ: Despre reforma care nu mai vine: Cum am ajuns din nou la coabitarea cu eşecul / Statul, capturat de reţele de interese


Analistul Mihai Răzvan Moraru a vorbit, joi, despre "reforma care nu mai vine" şi "cum am ajuns din nou la coabitarea cu eşecul, repetând aceleaşi greşeli, la fiecare patru ani".
"Spunem mereu că vinovaţi sunt votanţii, pentru ceea ce aleg. Şi da, în multe episoade electorale, votanţii au ales partide care nu şi-au dorit reforma. Dar de fiecare dată, tot o majoritate a votanţilor a oferit un sprijin masiv pentru reforma. Doar ca ea nu a venit, iar cei care ar fi putut aduce reforma s-au speriat, s-au pierdut prin echipe cu alte scopuri sau au renunţat prea devreme. Zilele trecute, Dacian Cioloş spunea într-un interviu pentru News.ro că 'statul român nu mai are capacitatea de a se autoreforma, fiind capturat de reţele de interese'. Aşa este. Iar această realitate nu s-a născut peste noapte. Este rezultatul a două decenii de guvernări care au vorbit despre reformă, dar au făcut compromisuri cu sistemul", a declarat Mihai Răzvan Moraru.
Analiza lui Moraru
1. De la speranţă la stagnare
Să începem cu Traian Băsescu.
A venit la Cotroceni pe un val uriaş de speranţă. Îl învinsese pe Adrian Năstase şi întreaga reţea comunistă rămasă în FSN-ul transformat în PSD.
Dar prima greşeală a venit repede: un guvern fragil, cu Călin Popescu-Tăriceanu premier şi cu PUR-ul lui Dan Voiculescu în coaliţie.
Când Tăriceanu a refuzat alegerile anticipate (mişcare agreată anterior cu T. Băsescu), alianţa s-a rupt, iar PSD a revenit pe uşa din spate.
În 2006, Băsescu a condamnat comunismul, iar la puţin timp după, PSD a declanşat prima suspendare, iar Tăriceanu a continuat să guverneze minoritar, cu sprijinul….. PSD!
Reformele? Doar cele impuse de Bruxelles, pentru aderarea la Uniunea Europeană. PNL-ul care trebuia să aducă reforma se pierdea în interesele PSD.
Guvernul Boc, rezultat din alianţa PDL cu……iar PSD, a fost un alt compromis. A venit criza financiară, reformele s-au blocat, iar România s-a trezit în 2009 cu o economie prăbuşită şi un stat fără direcţie.
În al doilea mandat, Băsescu s-a pierdut printre propriii oameni. Echipa în care avea încredere ajunsese să fure la fel ca cele de dinainte, iar reformele erau deja abandonate. Al doilea mandat a fost dominat de scandaluri, corupţie şi dezamăgire. Echipa în care avea încredere fura cât cea de dinainte, iar PSD pregătea deja a doua suspendare împreună cu …..iar PNL, după ce până atunci guvernase tot cu oamenii care ar fi trebuit să facă reforma, care nu a mai venit.
2. Speranţa Iohannis şi mirajul stabilităţii
În 2014, Klaus Iohannis a venit, la rândul său, pe un val uriaş de speranţă. Promitea reformă, moralitate, modernizare.
A moştenit guvernul PSD condus de Victor Ponta — acelaşi Ponta pe care îl învinsese tocmai pentru aroganţă şi neputinţă.
După tragedia de la Colectiv, Ponta a demisionat şi s-a format guvernul tehnocrat condus de Dacian Cioloş, susţinut de Guvernul său tehnocrat a fost susţinut, paradoxal, de toate partidele — PNL, PSD, UDMR şi UNPR. Era, pentru o clipă, o şansă reală la reformă. Uriaşă!
Dar PSD nu a renunţat la control. Prin Liviu Dragnea şi Vasile Dîncu vicepremier şi Min Dezvoltării, a blocat sistematic orice schimbare şi iarăşi, de frica PSD-ului, reformele nu s-au mai făcut.
Refuzul lui Cioloş de a candida în 2016 din partea PNL — partid oricum condus de un leadership slab — a fost o greşeală politică uriaşă. PSD a câştigat cu peste 45%, iar Dragnea a început demontarea multor reforme realizate între 2005 şi 2016. Aici iarăşi, votanţii au ieşit în stradă să apere statul de drept. Ca după aceea, Klaus Iohannis să renunţe la această luptă, iar PSD şi PNL să guverneze împreună. Corupţia, reforma? Uitate chiar de Iohannis şi de PNL!
3. De la reformă la resemnare
Cioloş şi-a construit propriul partid, în timp ce USR prindea contur.
A urmat perioada protestelor masive, a speranţei civice, a entuziasmului că "se poate". A fost o luptă intensă a societăţii civile cu caracatiţa PSD, dar în final reformele şi lupta anticorupţie au murit sub presiunea compromisurilor politice, iar acea energie s-a stins. Reformele au fost amânate, iar lupta anticorupţie a fost îngropată în comisii şi alianţe de conjunctură.
Apoi, am avut o scurtă guvernare liberală, cu Ludovic Orban — un an de pandemie, improvizaţie şi neputinţă.
Pe fondul haosului, curentele populiste au crescut, iar USL s-a reunit prin dorinţa ….. PNL-ului!
PSD a revenit la guvernare, Iohannis a manevrat premierii ca pe nişte piese de şah, iar România a intrat într-o nouă fază a stagnării: rotativa Ciucă–Ciolacu, urmată, acum probabil, de rotativa Bolojan–Grindeanu.
4. Cercul închis al compromisului
În toate aceste episoade, reforma a fost fie abandonată, fie blocată.
PNL — şi înainte PD — a cedat mereu în faţa PSD, în numele "stabilităţii". Şi cu Băsescu la Cotroceni, şi cu Iohannis şi acum şi cu Nicuşor Dan.
Echipele care se declarau reformatoare au renunţat, au trădat sau s-au dizolvat în compromisuri. Mai ales echipa din PNL!
Au fost prea mulţi lideri care au confundat stabilitatea cu stagnarea. Au existat prea mulţi lideri politici care au preferat stabilitatea cu PSD, în locul reformei.
Unii au avut încredere oarbă în echipe incapabile, alţii au urmărit doar funcţiile, nu proiectele. Şi asta se întâmplă şi acum.
Au preferat funcţiile, nu construcţia. Puterea, nu viziunea.
Dacian Cioloş a fost mereu aproape de reformă, dar a ezitat exact când trebuia să lupte, iar Bolojan repetă astăzi aceleaşi greşeli.
Rezultatul?
La următoarele alegeri, România riscă să repete scenariul din 2016. Doar că, de data aceasta, AUR va lua locul PSD ca principal beneficiar al eşecului sistemic.
O clasă politică obosită
Astăzi, nici USR, nici PNL nu mai pot depăşi un prag electoral semnificativ.
PNL stagnează în jurul a 15%, USR în jurul a 11%. De ce? Pentru că ambele partide au fost conduse de oameni care au ales mai degrabă funcţia decât construcţia, imaginea decât substanţa. Să verificăm oare câţi preşedinţi au avut ambele partide în ultimii 5 ani? Câte scandaluri interne şi câte trădări?
Aşa că azi face iar opoziţie din Guvern şi creşte în sondaje.
Reforma statului român nu va veni din interiorul sistemului.
Şi până când nu va apărea o generaţie de politicieni care să creadă sincer în principiile modernizări — nu doar să le rostească la televizor, dispusă să lupte nu să coabiteze, România va rămâne captivă aceleiaşi reţele de interese despre care vorbea Dacian Cioloş: un stat care nu se mai poate autoreforma.
Dacian Cioloş a fost în toate aceste etape:
– şantajat de PSD ca premier,
– ezitant la alegerile din 2016,
– trădat de o parte din echipa cu care a construit PLUS,
– şi în final, retras din lupta internă după fuziunea cu USR.
Şi probabil că acum a înţeles de ce cu o floare nu se poate face primăvară, dar şi de ce trebuie să lupţi, nu doar să te împaci cu colegii de alianţă sau de partid care au alte interese!