Povestea vorbei: Tufă de Veneţia

Ca şi alte ziceri româneşti, stârneşte nedumerire şi tufă de Veneţia. Ce-ar avea, la o adică, tufele din acel oraş, de-au dat în româneşte sensul de ignoranţă? Ba, dimpotrivă, s-ar zice că, fiind rarisime în acel loc de pe apă, tufele de Veneţia ar trebui să fie foarte apreciate.

Zicala este foarte veche şi, de aceea, aproape că i s-a pierdut povestea. Astfel, la 17 octombrie 1797, ”Municipalitatea Veneţiei” a încetat să mai existe, fiind cedată Austriei. Austriecii au intrat în oraş pe 18 ianuarie 1798 şi l-au stăpânit până în anul 1866, când acesta a intrat în componenţa Italiei.

Câtă vreme au stăpânit-o austriecii, românii ardeleni plecaţi în cătănie până la graniţa de sud a Imperiului i-au zis Veneţiei mai întâi ”Feniţe”, sub influenţa limbii germane, în care V se pronunţă F; mai târziu, aceleaşi cătane i-au zis oraşului... Fâneţe, mai ”pe româneşte”!

Acum, să ne închipuim ţăranul care, grăbit să-şi cosească fânul mai repede, întâlneşte în cale vreo tufă, adică un ”arbust cu ramuri dese care pornesc direct de la rădăcină; creangă; bâtă”! Pentru acel ţăran, tufa de fâneaţă constituie un obstacol, ceva ce-l face să piardă vremea, un lucru rău, o prostie care ameninţă să-i strice coasa. În timp, această tufă ”proastă” a devenit de... Veneţia.

Că întocmai aşa au stat lucrurile ne-o dovedeşte şi satul Veneţia de Jos, comuna Părău, din judeţul Braşov, cu denumirea germană de Untervenitze,ce se pronunţă aproximativ Unterfeniţe, pe unde curge şi râul Venecioara, cu denumirea săsească de Kleinevenitze, ce se pronunţă Klainefeniţe.

Documentele atestă că, în anul 1733, Veneţia de Jos era sediul unui protopopiat greco-catolic, în latină Arhidiaconatus Venecziensis – şi că de pe fâneţele parohiei se strângeau patru care de fân – ”Foeneta Carrum: 4”. Quod erat demonstrandum.