Povestea vorbei: Cum a nimerit orbul Brăila

(photos.com)

Sunt unele expresii în limba română atât de ciudate încât îi pun în încurcătură pe cei care se încumetă să despice firul în patru în ce le priveşte. Printre acestea se află şi cea cu orbul care a nimerit Brăila, folosită pentru a încuraja pe cel care şovăie să se ducă într-un loc necunoscut, de teamă că nu va nimeri acolo.

Dar de ce să nimerească orbul tocmai Brăila? De-a lungul vremii, au încercat mai mulţi să dezlege misterul, mai cu seamă brăileni. Astfel, cică pe vremuri, Brăila era singurul port la Dunăre, fiind imposibil pentru călători şi comercianţi să rătăcească drumul. Explicaţia cade, fiindcă vor fi fost, poate, orbi printre călători, dar printre comercianţi, mai rar. Pe de altă parte, Brăila n-a fost niciodată singurul port la Dunăre, nici măcar pe ţărmul românesc.

O altă variantă, la fel de puerilă, se referă la principalele străzi ale Brăilei, dispuse circular, că, adică, poţi pleca de la Dunăre şi ajungi tot pe malul acesteia. Această explicaţie cade de la sine, fiindcă există şi zicale cu alte localităţi, fără străzi circulare şi departe de Dunăre: Orbul, cu întrebare, a nimerit Vaşcăul; Nimeresc orbii Suceava.

În fine, o legendă, tot din Brăila spune că, în acest oraş de la Dunăre, s-a născut un băiat orb. Părinţii l-au crescut bine şi s-au străduit să-i facă viaţa cât mai plăcută şi frumoasă. Băiatul acela avea şi el o dorinţă mare, aceea de a merge la o apă curgătoare. Au trecut anii şi el încă nu-şi împlinise visul.

Într-o zi s-a hotărât să plece singur de-acasă şi să ajungă la apa aceea. A întrebat în jurul lui cum ar putea să găsească drumul şi cineva i-a spus: ”Mergi încet înainte şi încearcă să ţii drumul drept, fără a te abate din cale! La capătul lui este apa la care doreşti să ajungi”. Şi el a mers până când a ajuns la acea apă, care ar fi Dunărea.

Nici această variantă nu explică de ce tocmai un orb din Brăila a rămas în zicală, fiindcă ape curgătoare, slavă Cerului, se găsesc destule în ţara noastră.

Cea mai plauzibilă explicaţie vine de la numele de familie al lui Louis Braille, care a inventat alfabetul pentru orbi. El s-a născut la 4 ianuarie 1809, la Coupvray, un sătuc situat la 40 km de Paris. La vârsta de numai trei ani, în 1812, în urma unui accident produs în atelierul de pielărie al tatălui său, Louis Braille şi-a pierdut vederea. S-a dovedit de mic foarte inteligent şi dornic de învăţătură, astfel că, în anul 1825 a creat alfabetul care îi poartă şi astăzi numele.

Acest genial alfabet este un sistem de scriere întrebuinţat de orbi. Literele sale sunt compuse din puncte ieşite în relief, care pot fi simţite cu ajutorul degetelor. Pentru a atinge un număr cât mai mare de caractere şi simboluri reprezentative, sistemul apelează la numeroase aranjamente ale celor 63 de combinaţii de puncte ale grupurilor fundamentale. Se pot reprezenta mult mai multe semne din diverse sisteme, cum ar fi cel matematic, logic, muzical etc.

Orbii din Ţara Românească nimereau la librăria cu publicaţii în acest alfabet, întrebând unde este BRAILLE, şi, fiindcă nu toţi văzătorii ştiau franţuzeşte, nici toţi nevăzătorii care întrebau, numele firmei s-a românizat în... Brăila, mult mai familiar şi mai uşor de pronunţat.

Despicând firul în patru, am găsit prima atestare a acestei expresii în cartea ”Povestea vorbii” de Anton Pann, apărută în anul 1847. Astfel, în capitolul ”Despre învăţătură”, autorul scrie:

Cine întreabă nu greşeşte.

Orbul cu întrebarea a nemerit Brăila.

De aici, se vede că, în anul 1847, în Principatele Române se adoptase deja invenţia lui Braille, ceea ce spune multe despre ritmul de modernizare a civilizaţiei şi culturii noastre din acea vreme.

Aşa că, degeaba se uită cei de peste Canalul Mânecii chiorâş la noi, căci codul Braille pentru limba engleză a fost adoptat abia în anul 1932, aşadar cu 85 (optzeci şi cinci) de ani mai târziu decât cel pentru limba română. Sâc!