Polemici româno-bulgare asupra istoriei

Cetatea de la Piscul Crăsanilor judeţul Ialomiţa
Cetatea de la Piscul Crăsanilor judeţul Ialomiţa (Epoch Times România)

Nu prea demult, am călătorit în Bulgaria, prilej cu care am văzut la faţa locului cât de mândri sunt vecinii noştri din Sudul Dunării de istoria lor antică şi medievală, pe care o şi popularizează intens. Toate bune şi frumoase, până când mai ciupesc câte ceva şi din istoria noastră.

Astfel, am avut privilegiul de a vizita şi o veche cetate getică, din dreapta Dunării, pe care bulgarii o prezintă drept Daosdava sau Dausdava, menţionată de marele geograf antic Ptolemaios, care, în opinia vecinilor noştri, ar fi fost aceeaşi cu celebra Helis, reşedinţa marelui rege al geţilor, Dromihete.

Aşa-zisa „Helis”, din Bulgaria, se află aproape de satul Sveştari, regiunea Razgrad, nu departe de oraşul Isparuh. Vestigiile acestei cetăţi neobişnuit de mari se întind pe 140 de coline. Săpăturile arheologice în incinta ei au scos la iveală atât monumente megalitice cât şi vestigiile unei aşezări iniţial deschise, care a fost apoi fortificată şi a cunoscut răstimpuri de înflorire în a doua jumătate a mileniului I î.e.n. şi în decursul secolelor IV şi III î.e.n., ultimul veac fiind şi acela în care a domnit Dromihete.

Sunt celebre mormintele de la Sveştari, cel mai spectaculos având picturi murale şi reliefurile celor zece cariatide care îl împodobesc. Acest mormânt este impresionant şi prin dimensiuni: cripta are o înălţime de 4,45 m şi o lungime de 3,92 m. Cariatidele sunt organizate într-un grup de patru, care „susţine” arhitrava, şi două grupuri de câte trei, care împodobesc laturile încăperii. Picturile rămase neterminate o înfăţişează pe Zeiţa Mamă, asistată de patru purtătoare de daruri şi cununi, învestindu-l pe cavalerul rege cu puterea asupra lumii.

Monumentul a fost inclus în anul 1985 în lista de locuri din patrimoniul mondial al UNESCO. Primul argument împotriva atribuirii acestui măreţ mormânt lui Dromihete este tocmai austeritatea regelui get, care, la festinul organizat pentru prizonierul său, Lisimah, a mâncat şi a băut din vase de lemn şi de lut, iar „oaspeţilor” li s-a dat să mănânce şi să bea din vase de aur. Cu siguranţă, şi mormântul regelui get a fost modest. În acelaşi timp, nimic din podoabele aflate în simandicosul mormânt de la Sveştari nu seamănă cu arta geto-dacică, ci ele sunt profund elenice.

N-ar fi exclus ca acest impresionant mormânt să fie chiar al lui Lisimah, căci neamul tracic al macedonenilor trecuse la cultura şi civilizaţia greacă încă de pe vremea lui Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare. Pe de altă parte, hotarul nordic al ţării lui Lisimah era Dunărea, aşadar cetatea zisă „Helis” de bulgari era sub stăpânirea lui, nu a lui Dromihete.

Primul mare savant care s-a gândit că Helis ar fi fost cetatea getică de la Piscu Crăsanilor, judeţul Ialomiţa, a fost Vasile Pârvan, care îi şi consacră un capitol întins acestei aşezări în monumentala sa lucrare „Getica”. Cetatea se afla pe un pinten al malului drept al Ialomiţei, râul sacru al geto-dacilor, şi a fost, vreme îndelungată, cea mai mare din Câmpia Dunării. Fără îndoială, vechiul toponim era în legătură cu Soarele, al cărui zeu, în mitologia greacă, era Helios.

Pe de altă parte, actualul nume al Ialomiţei vine din sintagma AUR-UMETTI „Strălucirea Aurului” (cf. rom. aur; omăt; umed), atestată ca plantă medicinală dacică, iar pe cursul inferior râului i se mai spune popular şi Galbenu. Apoi, denumirea medievală a Ialomiţei a fost HELI-VAKIA, ce se tălmăceşte tot prin „Strălucirea Soarelui” (cf. rom. fachie „făclie; văpaie”). La Piscu Crăsanilor, arheologii au descoperit şi un altar de lut pe care este încrustat Soarele cu Patru Raze, ceea ce iarăşi duce cu gândul la HELIS.

Încă un argument în favoarea localizării cetăţii lui Dromihete la Piscu Crăsanilor este un rhyton de lut, descoperit acolo de arheologi acum câţiva ani. E posibil ca acest vas, aflat acum la Muzeul de Istorie al Judeţului Ialomiţa, să fie chiar acela din care a băut Dromihete, când i-a dat lui Lisimah usturătoarea lecţie de modestie. Aşadar, localizarea cetăţii Helis în Bulgaria este pură fantezie. Cu toate acestea, unii „istorici” români au început s-o ia în serios! Pentru cine vor fi scriind aceştia istoria?

Denumit Imperiul Româno-Bulgar, de români, şi Al Doilea Ţarat Bulgar, de bulgari, acest stat multinaţional a apărut la Dunărea de Jos la leatul 1186, odată cu victoria vlahilor răsculaţi, din Sudul Dunării, împotriva Imperiului Bizantin, şi a dispărut în 1258, odată cu înlocuirea dinastiei vlahe cu suverani cumani şi bulgari.

În pofida surselor primare ale epocii, bizantine şi occidentale, a antroponimelor şi a toponimelor româneşti, caracterul multinaţional al acestui stat este negat de tradiţia academică, astăzi predominantă în Bulgaria, care afirmă că acest ţarat a fost „bulgăresc”, în sensul naţional actual al cuvântului. Dar iată şi o afirmaţie cu totul obiectivă, aparţinând istoricului rus Aleksandr Aleksandrovici Vasiliev, în lucrarea sa „History of the Bizantine Empire”, apărută la University of Wisconsin Press, 1958, în SUA:

„În baza mărturiilor viabile, mişcarea de eliberare din jumătatea secolului XII în Balcani a pornit şi a fost purtată în mod viguros de către valahi, strămoşii românilor de azi. S-au alăturat şi bulgarii şi, într-o anumită măsură cumanii de dincolo de Dunăre. Cea mai bună sursă contemporană grecească, Nicetas Choniates, a specificat în mod clar că insurecţia a fost pornită de valahi (blachi). Liderii insurecţiei, Petru şi Asen (Asan), aparţineau acestei rase. A doua campanie a Imperiului Bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva valahilor. De fiecare dată când Nicetas i-a menţionat pe bulgari a făcut-o concomitent cu menţionarea valahilor/românilor. Şi românii din stânga Dunării au participat la această revoltă împotriva Imperiului Bizantin. Trecerea fluviului de către „vlahi” (români) şi „sciţi” (cumani) de la Nord la Sud este menţionată în mod explicit de către Nicetas Choniates”.

Întemeietorii statului, Asan şi Petru, au fost asasinaţi de boierii bulgari, în 1196 şi 1197. Fratele întemeietorilor, Ioniţă Caloian, s-a urcat pe tron şi a consolidat ţaratul româno-bulgar. A extins graniţele de la Carpaţii Meridionali, sub poalele cărora avusese propriul lui cnezat, până la râul Mariţa şi la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei.

În vremea lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment în istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfârşit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea „Imperiului Latin”. Beneficiind de concursul cumanilor, românii şi bulgarii au obţinut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde a fost luat prizonier însuşi împăratul latin Balduin. Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit, din pricina manevrelor politice ale adversarilor săi. El a fost ucis în 1207 de un cuman, în vremea asedierii Salonicului.

Ioan Caloian ocupă astfel un loc important atât în panteonul istoriei românilor cât şi în cel al istoriei bulgarilor, graţie succeselor sale militare şi politice. Că Ioan Caloian şi fraţii săi au fost români o spun şi alte izvoare, nu numai Nicetas Choniates. Relatând trecerea cruciaţilor lui Frederic Barbarosa prin Peninsula Haemus, cronica germană atribuită lui Ambertus aminteşte de „Blachus ille Iohanitius” – „Acel valah Ioniţă”, care era înconjurat „cum Blacis et Commanis et allis” – „de valahi şi cumani şi alţii”. Apoi, cronicarii francezi ai Imperiului Latin de Constantinopol, Geoffroy de Villehardonin, Henri de Valenciennes şi Robert de Clary, îl numesc tustrei pe Ioan „Jehan le Blac” ori „Johanice le Blac”.

Ioan sau Ioniţă este stăpânul acelui misterios „cnezat al lui Ioan”, pomenit în Diploma Cavalerilor Ioaniţi. Până să ajungă împărat al românilor şi bulgarilor, cneazul Ioan îşi va fi avut reşedinţa în cetatea de la Celei-Corabia, care apare, în Diploma Cavalerilor Ioaniţilor, sub forma Cheley, dacă nu la Căluiu, ambele localităţi aflându-se în actualul judeţ Olt. De la Cheley sau de la Căluiu îi va fi venit şi supranumele de Caloian, sub care a rămas în istorie. Desigur, nu a fost o întâmplare că acest cnezat, moştenire părintească, a fost singurul teritoriu nord-dunărean inclus în Imperiul Româno-Bulgar pe timpul urmaşului lui Ioniţă Caloian, împăratul Ioan Assan al II-lea.

Am fost şi la Veliko Tărnovo, măreaţa capitală a Imperiului Româno-Bulgar, aflată de dealul Ţareveţ, străbătut de râul Iantra. Atât ruinele vechii cetăţi cât şi actualul oraş Veliko Tărnovo sunt impresionante. Prin oraş şi prin cetate am întâlnit puzderie de turişti români. La urma urmelor, la Veliko Tărnovo nu e doar istoria bulgarilor, ci şi a noastră.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură