Cum îşi „vindeau” tracii copiii

”Dragul mamii, cum te iubesc eu, aşa să te iubească lumea! Să fii norocos şi frumos şi orice vei prinde în mână, să-ţi fie drag a-l găti!”
”Dragul mamii, cum te iubesc eu, aşa să te iubească lumea! Să fii norocos şi frumos şi orice vei prinde în mână, să-ţi fie drag a-l găti!” (pixabay.com)

La prima vedere, Herodot ne-a făcut cel mai frumos compliment din lumea antică: „geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi între traci”. Dar apoi, parcă părându-i rău că laudă atât de mult un popor, în afară de greci şi de egipteni, îi acoperă pe traci cu insulte. Una dintre acestea, citată în exces de snobii noştri, ca să-şi arate ”erudiţia”, este aceasta: ”La traci există următoarea rânduială: îşi vând copiii pentru a fi duşi peste hotare.” Nici că se poate o mai mare jignire pentru un neam, mai ales că, atât pe Columna lui Traian cât şi pe Monumentul Triumfal de la Adamclisi, se vede clar cu ce dragoste îşi ţin mamele geto-dace pruncii la piept, apărându-i de toţi posibilii duşmani!

Este limpede că Herodot nu-i cunoştea bine pe traci, că scria mai mult după ureche decât din observaţii de pe teren. Aşa a lansat şi ofensa asupra zeului adorat de ei, Zalmoxis, despre care spune că era ucenicul şi sclavul lui Pythagoras, minciună preluată apoi de aproape toţi autorii de după el.

Ceva-ceva însă auzise ”părintele istoriei”, de vreme ce ”vânzarea” copiilor se practică şi astăzi la români! Până nu demult, nevasta care nu avea copii era văzută rău şi de bărbat şi de ceilalţi din comunitatea lor, care o bănuiau că a greşit în faţa Cerului. De aceea, femeia care nu-şi vedea căsnicia binecuvântată cu copii îşi punea nădejdea în rugăciuni, iar dacă nici acestea nu dădeau roade, atunci recurgea la descântece şi farmece. Astfel, în fiecare dimineaţă, până a nu răsări Soarele, o ”vrăjitoare” din sat descânta asupra unui pahar de rachiu ori de vin sau de borş, din care încă nu a gustat nimeni, de trei ori una după alta. După aceea, baba îi dădea femeii să bea de trei ori, pe nemâncate, din băutura descântată.

Dacă nici descântecul nu era cu leac, atunci se recurgea la diferite băuturi, făcute din anumite flori sau buruieni ca: trandafirul alb, liliacul alb, ruja, usturoiul, hameiul, crăpuşnicul, romaniţa; acestea se fierbeau în vin sau miere. Din usturoi se puneau nouă fire într-o jumătate de litru de rachiu, apoi se lăsa nouă zile pe horn, după care se bea nouă zile la rând. Dacă toate acestea dădeau rod şi femeia rămânea însărcinată, primul lucru pe care-l făcea era să se încingă îndată. Pe tot timpul sarcinii, ea trebuia să se păzească de a face unele lucruri, socotite ca dăunătoare copilului şi naşterii sale.

Dacă naşterea decurgea firesc, moaşa, după ce îi tăia buricul copilului, zicea pentru băiat:

Acest băiat

Ce l-am ridicat,

Să fie norocos

Şi mintos

Şi voios

Şi drăgăstos

Şi sănătos

Şi-nvăţat

Şi bogat,

Om de treabă

Şi luat în seamă!

Iar dacă se năştea o fată, moaşa ura astfel:

Această copilă

Să fie frumoasă

Şi voioasă,

Drăgăstoasă,

Sănătoasă

Şi-nvăţată

Şi bogată

Şi femeie de treabă

Şi luată în seamă!

Apoi, moaşa alătura pruncul de masă şi zicea: ”Acesta (aceasta) să fie la cap de masă şi cuvântul lui (ei) luat în seamă de toţi, câţi îl vor auzi!” După aceea îi făcea un semn magic, şi spăla copilul cu apă călduţă, dar de obicei rece, ca să fie deştept şi oţelit, îl învelea într-o cămaşă de-a lui taică-său, şi îl punea sub masă pe pământ. În vremea aceasta, toţi cei ce fuseseră aproape sau de faţă când se născuse copilul, aruncau o piatră sau altceva, peste cap, şi ziceau: ”Asta în gura strigoiului!”, pentru a se astâmpăra astfel pofta vreunui strigoi ce ar fi din întâmplare prin preajmă. Apoi moaşa trecea la mama pruncului şi-i descânta de deochi, ca nu cumva cei care veneau să-i vadă pe ea şi pe copil să-i deoache, şi îi lega lehuzei un fir roşu la grumaz. Tot împotriva deochiului se făcea un ciucure roşu, care se prindea într-un cui deasupra uşii. În locul lui, se puneau uneori crenguţe de măceş.

Practicile magice continuau; pruncul era înfăşat, moaşa îl ducea la fereastră, ca să vadă lumina, spunându-i: ”Uită-te la lume, cicia, cicia!”. Apoi îl închina Ursitoarelor. Abia atunci i-l dădea mamei, care, sărutându-l pe frunte, îi spunea cuvinte dulci de dragoste: ”Dragul (draga) mamii, cum te iubesc eu, aşa să te iubească lumea! Să fii norocos (norocoasă) şi frumos (frumoasă) şi orice vei prinde în mână, să-ţi fie drag a-l găti!”

În fine, după o mulţime de alte datini în favoarea pruncilor, dacă totuşi aceştia se îmbolnăveau grav sau chiar mureau unul după altul, atunci un copil din acea familie greu încercată era ”vândut” şi i se schimba numele. Iată cum se desfăşura şi încă se mai desfăşoară acest obicei, descris de Marcel Olinescu în ”Mitologie românească”: ”Dacă femeia, de pildă, nu are noroc la fete, caută o femeie care a avut multe fete şi le-a crescut pe toate mari. Femeia acea vine la fereastră şi întreabă: - N-aveţi cumva vreo copilă? – Ba avem, răspunde cea din casă, dar nu avem noroc să trăiască. – Vindeţi-mi-o mie, dară mie, că eu, mulţumită Domnului, am noroc destul. – Bine, ţi-o vând bucuroasă. Cât mi-i da pe dânsa? – Cât ceri? – Da, ce să-ţi spun... cam mult, căci doară e bujor de fată, nu alta. – Atâta pot să-ţi dau pe dânsa şi mai mult nu. – Adă banii încoace! Femeia cea străină întinde acum pe fereastră un pui sau câţiva lei. Mama copilului ia banii şi tot pe fereastră îi dă copilul. Străina, luând copilul în braţe, înconjură casa cu dânsul şi apoi intră pe uşă înăuntru, zicând: - Nu mi-ţi primi la mas, că-s străină şi de departe şi nu ştiu încotro să mai apuc, ş-apoi mai am şi copila asta cu mine şi nu sunt în stare să mai merg mai departe cu ea. – Ba te-om primi, de ce nu, răspunde mama copilului, poftim, treci mai aproape! Femeia pune copila jos pe pat, iar ea se aşază pe o laviţă, ca şi cum ar fi tare obosită. – Da’ cum se numeşte mititica?, întreabă acum mama copilei. Femeia îi spune numele ce i l-a dat ea. Copilul rămâne cu numele cel nou şi cu asta se crede că a fost înşelată Moartea, care, venind să ia copilul, găseşte un copil cu alt nume. Numele obişnuite, care se dau prin vânzare, sunt cele de animale: Lupu, Ursu, Păscu, Grozavu etc., căci acestea sunt în stare să se ia la luptă chiar cu Moartea.”

Iată cum şi de ce îşi ”vindeau” copiii tracii, respectiv românii! Se vede de la o poştă cât de ”exacte” sunt informaţiile ”părintelui istoriei”. Tot el scrie şi despre geţii extrem-răsăriteni că îşi mâncau părinţii (!!!), traducând după ureche etnonimul acestora, massa-gaitai, prin ”cei ce-şi mănâncă rudele” (cf. rom. masă; ceată; haită). De fapt, tălmăcirea exactă a sintagmei MASSA-GAITAI este ”Geţii de Răsărit” (cf. rom. a miji), ceea ce este o cu totul altă... mâncare de peşte. Din păcate, cam ca ”Istoriile” lui Herodot s-a scris şi se mai scrie şi astăzi istoria, inclusiv a românilor!