Enigme mioritice: Fata de Maior

Deşi denumirea antică a actualei localităţi Roşia Montană, ALBURNUS MAIOR, pare a fi latinească, lucrurile nu stau deloc aşa. Un studiu atent al limbii geto-dacilor arată că această denumire trebuie înţeleasă ca AL BURNU S-MAIOR, sintagma traducându-se aproximativ prin „Cea care împunge cu Cornul; Cea care înţeapă (coase) cu Acul” (cf. rom. boroană; zmeură), referindu-se şi la o cornută, mai probabil la femela de muflon, precum şi la o fată vrednică.

Amândouă tălmăcirile trimit la balada noastră cea mai importantă, „Mioriţa”, unde, în varianta originală, cea care îl anunţă pe tânărul păstor că va fi ucis este însăşi sora lui, cum sugerează şi unele variante păstrate până astăzi:

Neagră miorea,

Surioara mea,

Tu mie să-mi spui tot!

*

Oaie, surioară,

Dragă bălăioară,

Tu dac-ai văzut

Semn că s-a făcut,

Şi tu-ai auzit

Tot ce au vorbit...

*

Mioriţă, mioară,

A mea surioară,

De eşti năzdrăvană,

Cum ştii de bună seamă...

De altfel, numele Mioara apare şi astăzi în onomastica românească, de obicei fără să se facă vreo legătură cu oile tinere. În graiul geto-dacilor, sintagma HAL-MYRIS, atestată şi ca toponim antic în actuala Dobroge, avea şi sensurile de „Cea Bună; Cea Curată; Cea Frumoasă” (cf. latin. quallis, rom. care; alban. i mire „bun”; rom. mire, mireasă; miere; muiere).

În mitofolclorul românesc, mioara este considerată una dintre cele mai curate făpturi, chiar sfântă, spunându-se despre ea că, înainte de a adormi, îşi face cruce cu piciorul drept din faţă.

Cum am mai scris şi altădată, Oaia Năzdrăvană din balada „Mioriţa” este de fapt sora lui Apollon-Zalmoxis, a păstorului – pastorului! – ameninţat să fie ucis de duşmani. Şi fiindcă unul dintre supranumele ei era A-R(Ă)TEMIS „Roşioara; Strălucitoarea” (cf. latin. ardens „arzător; strălucitor”; engl. red „roşu”), variantele „Mioriţei” au reţinut şi acest epitet:

Mioriţă, mioară,

Oiţă din poieniţă,

Cu flori roşii la guriţă,

Tu mi-eşti surioară,

Spre cer priveşti

Şi nimic nu doreşti.

*

Mioară, mioriţa mea,

Ce ţi s-a roşit lâna?

Astfel, prin supranumele A-R(Ă)TEMIS „Roşioara” poate fi explicată şi actuala denumire a localităţii Roşia Montană, unde va fi existat şi un templu dacic al zeiţei. Întorcându-ne la toponimul antic AL BURNU S-MAIOR, îi putem regăsi ecourile în strania „fată de maior”, care apare în variantele ardeleneşti ale „Mioriţei”:

Trec trei păcurărei,

Cu trei turme de oi;

Pe-acolo trecea

Fată de maior,

Cu brâul ei galben.

*

Trei păcurărei,

Trei turme de oi,

Cu oi multe,

Se suiau la munte;

P-acolea trecea

Fata de maior,

Cu păr gălbior.

*

Acolo-şi văzură

Fata de maior,

C-un galben baior.

*

Ei mi se duceau

La o fântână lină.

Pe cine-ntâlniră?

Pe-o fată de maior,

Cu brâuţul gălbior.

Cum era totuşi de aşteptat, în alte variante, din Oaş şi din Ardeal, fata din baladă este „o zână fără asemănare”, deci o făptură divină, o zeiţă:

Trei păcurărei,

Lerui-ler,

Cu trei turme de oi,

S-au suit la munte,

Ş-adunară oi multe.

Aici era o zână din ţară,

Fără asemănare.

*

Trei turme de oi

S-o suit la munte.

S-adunară ciopoare multe.

Aici era o zână din ţară,

O zână fără asemănare.

Departe de străvechea variantă originală, în cele mai multe balade şi colinde mioritice, zeiţa cu numele Mioara a fost considerată chiar... oaie, ce-i drept năzdrăvană:

Dar Ion mi-avea,

Mi-avea o mieluşică

Mândră, frumuşică,

Cu lâna plăviţă,

Cu patru corniţe,

Cu câte-o piatră nestemată

De-mi lumina noaptea toată...