Magie ciobănească

Ciobanii aduc oile la adapat in apropiere de satul Dichiseni.
Ciobanii aduc oile la adapat in apropiere de satul Dichiseni. (DANIEL MIHAILESCU / AFP / Getty Images)

În Evul Mediu, prin Europa Occidentală se zvonea că păstorii au legături cu diavolul şi sunt foarte iscusiţi în vrăji. Se spunea că e primejdios să treci pe lângă ei fără să le dai bineţe. Pe călătorul care îi supăra îl făceau să rătăcească drumul, provocau furtuni şi deschideau prăpăstii în calea lui.

Se mai spunea că un cioban şi-a făcut o amuletă din răzătura de la copitele animalelor, care astfel erau curăţate şi li se păstra sănătatea. Un păstor vecin cu el i-a furat-o, a pisat-o făcând-o pulbere, a îngropat-o într-un muşuroi împreună cu un sobol, o broască verde şi o coadă de morun, rostind: „Blestem! Pierzanie! Distrugere!”. A făcut apoi un şir din nouă mătănii şi, după nouă zile, a dezgropat vraja şi a împrăştiat-o pe locul unde treceau oile vecinului; în felul acesta, turma celuilalt cioban a fost complet distrusă.

Se mai povestea că un măcelar a cumpărat 50 de oi fără să dea bacşiş păstorului de la fermă. Acesta s-a răzbunat printr-o vrajă: când oile au trecut pe un pod pe care-l aveau în cale, toate au căzut în apă. Alţi ciobani, cu trei pietricele luate din trei cimitire, rostind formule magice, aduceau molime, trimiteau râie vrăjmaşilor şi făceau să moară câte oi voiau.

Ciobanii români păstrează şi ei numeroase datini, aureolate de magie, care provin cu siguranţă de la geto-daci. Aceeaşi convingere este împărtăşită şi de alţi cercetători. Astfel, în prefaţa volumului de texte folclorice „Mioriţa la dacoromâni şi aromâni”, volum din care am preluat şi alte informaţii pentru documentarul ce urmează, Emilia Şt. Milicescu scrie:

„Toţi (ciobanii – n. n.) ne-au spus că pretutindeni şi din veac în veac există o ierarhie a slujitorilor stânei. Baciul este căpetenia necontestată care nu părăseşte niciodată stâna, având în grijă aşezarea şi avutul ei constând din unelte şi produse lactate – caş, brânză, urdă, caşcavaluri; el are rolul de sacerdot (spune rugăciunile) şi judecător al pricinilor dintre slujitorii stânei, al greşelilor lor, hotărându-le pedepsele. Baciul conduce ritualurile cu prilejul marilor cicluri pastorale, a căror vechime coboară până la traco-geţi (subl. n.), când credinţele magice ţineau loc de religie”.

În Noaptea Oilor, anterioară deschiderii stânii ce va ieşi din iernatic şi marii porneli a turmelor pentru văratic, baciul veghează toată noaptea, pândind apariţia pe cer a constelaţiei Ciobanul cu oile şi câinii, moment favorabil unui nou an pastoral. Pentru aceasta, încă din ajun, stâna este împodobită cu verdeaţă, oile şi mieii sunt trecuţi peste flăcările Focului Viu – „Foc din Foc” – adus din vatra satului sau aprins prin frecarea unor aşchii de brad uscat.

Baciul jertfeşte întâiul miel fătat în acel an şi-i învesteşte pe noii oieri, care se jură pe cârligul străbun din stână că vor păzi străvechea lege ciobănească şi că vor avea grijă de avutul obştii. Apoi baciul îi dă fiecăruia păşunea lui.

Urmează Primul Muls, ritual pe care îl oficiază tot baciul, cu capul descoperit şi rostind cu faţa spre Răsărit o invocaţie a duhurilor bune, spre ajutorul şi prosperitatea turmelor. Găleata în care mulge baciul, precum şi întâia oaie mulsă sunt împodobite cu verdeaţă.

Aromânii mai pun în găleată şi Marţul – un şarpe de mărgele colorate, care să apere turma de spiritele malefice. După baci, mulg ceilalţi ciobani. Cel ce mulge mai repede şi mai mult devine urmaşul posibil al baciului. Apoi baciul sare peste Focul Viu, spre purificarea opincilor cu care poate a călcat iarba menită mieilor. Se mai trec prin foc şi cârligul, găleata şi răbojul, strecurătoarea şi toporul, ce se împlântă apoi în pământ, zgarda câinilor şi clopotul berbecului-cârmaci. În fine, peste Focul Viu sar şi ceilalţi oameni de la stână, rostind urări de bine.

Întâiul lapte muls se dă şarpelui ocrotitor de sub talpa stânii şi de pomană pentru morţi. Oile sunt stropite cu apă sfinţită, în care a fost stins buşteanul Focului Viu; apoi se dă de pomană Turta Lupului, spre a feri turma de atacurile haitelor. Ritualul se termină cu un ospăţ, pe iarba abia încolţită.

Înainte de a se aşeza la masă, păstorii se spală cu rouă, apoi intră în stână întâi berbecul-cârmaci, cu coarnele împodobite, cu un miel în spate, simbolizând perpetuarea generaţiilor, urmat de Babalaca sau Babana, oaia bătrână, moaşa mieilor, şi de celelalte oi. În unele variante ale „Mioriţei”, Babalaca sau Babana este chiar oaia năzdrăvană, care-i prevesteşte păstorului ceresc primejdia:

Ea-l striga:

-Vezi fagul rotat

Stă aplecat,

Oile zbiară,

Mieii nu joacă,

Duşmanii-s aproape,

Am semne de moarte!

-O, babana mea,

Tu m-ai crescut

Şi m-ai alăptat.

***

--Babalaca mea,

Moaşă bună a mieilor,

Maică Sfântă a Turmelor,

Pe mama de oi afla,

Spune-i mamii aşa: (...)

***

-Tu, babalaca mea,

Ai o stea în frunte,

De se vede până la munte.

Îndată după naştere, pruncii ciobanilor erau închinaţi cu formule magice unui copac cât mai falnic, de obicei brad, această datină fiind considerată mai importantă decât cea obişnuită. Şi nunţile oierilor aminteau de obiceiuri străvechi, geto-dacice.

Era tradiţia ca, în codri, să se aleagă Biserici de Brazi, pe lângă nedeile de munte. În aceste adevărate temple în natură, se căsătoreau ciobanii cu ciobăniţele de la stânele lor sau din apropiere, fără să mai aştepte consimţământul părinţilor. În aceste situaţii, slujba era îndeplinită de un baci bătrân. După cununie, mirii fugeau de la stână, lăsând vorbă rudelor, prin cunoscuţi, că s-au căsătorit din iubire, fără zestre.

De magie sunt încărcate şi obiceiurile funerare din lumea păstorilor. Astfel, până nu demult era datina ca, la moarte, ciobanul să fie înmormântat cu sarica ţesută ritual, având pe piept Soarele, cerul cu stelele, câmpul cu florile, şi pe spate Luna. Era încins cu brâul, avea pe cap căciula din blană de miel, lână sub căpătâi sau pe buric, era presărat cu iarbă, flori şi crenguţe de brad. Lângă el se puneau uneltele de care se slujise în viaţă: bâta cu cap de balaur, găleata, traista purtată zilnic, cârligul cu care se prinde oaia de picior când o ia razna sau când trebuie s-o mulgă, spre a le avea şi pe Tărâmul Celălalt.

Uneori, cel mort violent era înmormântat într-o scorbură de copac bătrân, învelit doar cu frunze, iarbă şi ramuri. Era străjuit de o cruce din coarne de berbec sau de ţap, încrustate unele în altele, fără cuie. Dacă murea ori era adus pentru îngropare în sat, ciobanul era privegheat de băieţi şi fete – fraţi de cruce şi surori de ginere, care se prindeau în horă şi jucau în amintirea mortului. Un steag roşu ca sângele era purtat de cel mai curat dintre tineri în urma bradului.

„Nunta” mortului nelumit, la fel ca în balada „Mioriţa”, era obligatorie pentru familie. Dacă nu se făcea, mortul revenea ca strigoi şi-şi cerea nunta, mana turmei pierea, oile se risipeau şi felurite alte nenorociri se abăteau asupra familiei.

Uneori, nunta fictivă a tinerilor păstori se făcea cu o fiinţă vie, adesea cu fata care le-a fost dragă sau cu aceea care accepta să joace rolul miresei, deşi nu avusese legături de dragoste cu flăcăul mort. În unele ţinuturi, partenera ciobanului era înlocuită, la cununia închipuită, cu bradul sau cu lancea, iar în baltă, cu o simplă trestie. De multe ori, prin pustietăţi, nu avea nici coşciug, nici preot, ritualul fiind slujit de baci sau de alţi ciobani bătrâni.

alte articole din secțiunea Cultură