Divina transhumanţă

Ciobanii aduc oile la adapat in apropiere de satul Dichiseni.
Ciobanii aduc oile la adapat in apropiere de satul Dichiseni. (DANIEL MIHAILESCU / AFP / Getty Images)

În bună parte, strămoşii noştri au fost ciobani, cutreierând cu oile până în Crimeea şi Peninsula Balcanică, până în Munţii Tatra şi în Polonia, atingând râuri îndepărtate, cum ar fi Bugul. În albaneza arhaică, rămăr însemna şi ”român”, şi ”cioban”.

Oieritul, pe actualul teritoriu al României, are tradiţii milenare, demonstrate de reprezentări plastice, ca de exemplu pe Monumentul de la Adamclisi şi pe Columna lui Traian. Conform cercetărilor, îndulcirea climei în Neolitic, pe aceste meleaguri, a dus şi la creşterea organizată a animalelor, printre care şi a oilor şi caprelor.

Valorificând perfect păşunile şi fâneţele, cele mai multe aflate în zonele montane şi deluroase, ovinele prezentau foarte multe avantaje, de la ele consumându-se tot, şi lâna şi pielea şi carnea. În privinţa numărului de oi, România se află pe locul 5 în Europa.

Din cele mai vechi timpuri, oaia a fost considerată de români animal sacru, mai ales că, înainte de a adormi, îşi face cruce, care seamănă însă mai degrabă a zvastică, simbolul divin al geto-dacilor, ce se mai coase şi astăzi pe scoarţele populare.

În mitofolclorul românesc, Calea Laptelui are şi denumiri poetice, printre care: Brâul Cosânzenei, Brâul lui Dumnezeu, Drumul Robilor, Calea Robilor, Crângul Cerului şi Drumul Oilor. Popular, constelaţiei Lyra i se spune Ciobanul cu Oile, iar Steaua Polară este Steaua Ciobanului. Constelaţia Andromeda este Jgheabul, din care beau oile în oborul sau la stâna din Cer. Planeta Venus, văzută seara, se numeşte şi Luceafărul Ciobanilor.

Referindu-se la balada ”Mioriţa”, cunoscutul hermeneut Vasile Lovinescu scrie astfel: ”Poezia ne dă un exemplu de geografie sacră când ne arată nu un teritoriu actualizând turmele de miei, ci turmele actualizând Vrancea (Varanha) – numele vechi al centrului lumii – Moldova şi Transilvania. Turmele de oi sunt în mod existenţial şi nu alegoric Gangele ceresc scurgându-se în lumea noastră. E Calea Laptelui dăruindu-se sacrificial lumii noastre prin ţâţele oilor. Graalul ceresc în pogorământ terestru”.

Dintr-o legendă românească, se vede că meşteşugul ciobănesc e pe pământ de când lumea. Astfel, un om pleacă spre Dumnezeu spre a-i cere poveţe. Ştiind că drumul va fi lung, omul ia cu el, printre altele şi ciobanul de la oi. Pe această cale lungă îi iese înainte dracul, cu care începe lupta.

Omul îl învinge pe dracul, iar legenda se încheie astfel: ”În sfârşit, drumul pe care a mers omul îl cunoaştem bine, căci se vede bine în nopţile senine şi fără Lună. El se numeşte Calea Laptelui, pentru că a fost albit de laptele vărsat din găleţile ciobanului; ciobanul, când a avut nevoie de cobiliţa lui, ca să lovească pe balaur, în pripă a răsturnat găleţile, trăgând cobiliţa repede, şi laptele s-a vărsat pe drum şi a curs şi a tot curs, împrăştiindu-se pe tot drumul”.

În ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, G. Călinescu situează ”Mioriţa” între cele patru mituri fundamentale româneşti. Această sacră baladă este răspândită la absolut toţi românii, la dacoromâni, macedoromâni, meglenoromâni şi istroromâni, de la Tisa până la Bug, în Tatra şi în Balcani, peste tot pe unde i-a purtat transhumanţa pe ciobanii noştri. "Mioriţa", care nu se regăseşte la niciun alt popor, este simbolul unităţii noastre naţionale, a românilor de pretutindeni.

Din păcate, cea mai cunoscută variantă a baladei, culeasă de Alecu Russo şi publicată de Vasile Alecsandri, a dus la pripita părere, repetată exasperant, că românii ar fi fatalişti, în pofida versului condiţional ”Şi de-o fi să mor”, care nu exclude lupta eroului cu duşmanii. Dar, de-i va fi dat să moară, el doreşte a fi înmormântat în dosul stânii, să-şi audă câinii. Nu s-a observat sau nu s-a vrut să se observe că în ”Mioriţa” este vorba de Înviere. Păstorul ştie că va învia, cum o spune răspicat în unele variante:

Că eu m-oi scula

Şi oi tot cânta.

+ + +

Că tata din groapă s-a scula

Şi oiţelor le-a cânta.

Această credinţă în Înviere apare şi într-o variantă aromânească:

Ş-ca s-vină dor,

Mine va mi scol.

Aşadar, ”Mioriţa” este cu adevărat panromânească. Desigur, ”Mioriţa” originală, străveche, era mult mai lungă decât variantele culese în epoca modernă. Iată şi finalul mioritic, păstrat într-o variantă din Moldova din dreapta Prutului:

Şi mama purta,

În traistă ducea

Apă-nvietoare,

Buruieni tămăduitoare;

Şi mi-l oblojea

Şi mi-l descânta,

De mi-l învia.

Într-o variantă din Basarabia, tot mama îşi învie feciorul, ultimele şase versuri fiind identice cu cele din dreapta Prutului. Iată şi Învierea dintr-o variantă muntenească:

Mama oasele aduna

Şi os cu os lipea.

Mioara din gură-i sufla

Şi ciobanul învia.

În altă variantă muntenească, finalul este asemănător: mama şi mioara îl învie pe cel ucis. Într-o ”Mioriţă” din judeţul Teleorman, cea care îl învie pe erou este o zână, o sfântă, o ”călugăriţă”, care

La mormânt mergea

Şi ea mi-l jelea

Şi mi-l deştepta.

Despre vechimea oieritului pe meleagurile noastre depun mărturie termeni din substratul limbii române, recunoscuţi până şi de lingviştii latinomani că provin de la geto-daci: baci, bască ”lâna tunsă a oii”, bârr, brânză, căciulă, căpuşă, gălbează ”boală a oilor”, ghioagă, daş ”miel”, fluier, strepede ”vierme de brânză”, strungă, ţap, ţarc, urdă, zară ”zer”, zgardă etc.

Un nume al geticei Dobroge, teren perfect pentru păşunat, era DRA BESK-OS ”Trei cu Oile; Trei Oieri”, cele trei oi heraldice apărând pe o metopă de pe Monumentul de la Adamclisi, care, în prima lui formă, fusese ctitorit de marele rege Burebista, în urma cuceririi teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră. Chiar o denumire a profesiei se regăseşte într-unul dintre supranumele lui Zalmoxis, BASTAR-EUS ”Păstorul Cinstit”, încă o dovadă că eroul ”Mioriţei” este însuşi zeul geţilor.

Oieritul şi-a pus pecetea şi pe denumirile unor plante de leac din etnobotanica noastră: limba mielului, traista ciobanului, spanacul ciobanilor, măciuca ciobanului, lânariţă, scai măgăresc, iarba untului, untişor, limba oii, coada mielului, barba caprei, untul pământului, ştevia stânelor etc.

Tot de la păstori îşi trag denumirile şi unele localităţi româneşti: Bacea, Baciu, Băceşti, Băcioiu, Bulz, Bulzu, Bulzeşti, Căpreni, Căpriana, Ciobăneşti, Ciobanu, Ciobăniţa, Coarnele Caprei, Colibaşi, Colibiţa, Comarnic, Islaz, Jitaru, Mioarele, Mioriţa, Păşunea Mare, Runc, Runcu, Runcurel, Stâna de Mureş, Stâna de Vale, Târleşti, Târlişua, Tilişca, Unteni, Vadu Oii, Văleni-Stânişoara şi altele.

Munţii, dealurile şi câmpiile ţării noastre sunt pline de toponime legate de oierit. Până şi Capitala României, conform legendelor, ar fi fost întemeiată de un cioban cu numele de Bucur. De altfel, uimitoarea unitate a limbii noastre, între Nistru şi Tisa, în stânga şi în dreapta Dunării, adică pe un spaţiu imens, se explică prin neobosita transhumanţă a ciobanilor, singurii care puteau să ducă şi să aducă vorbe la şi de la mari depărtări, făcându-le cunoscute tuturor românilor.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură