Tradiţii româneşti: Sântămăria Mare

Tablouri, pictură naivă
Tablouri, pictură naivă (Epoch Times România)

Într-una din legendele geto-dacice se spunea că MARIA „Cea Măreaţă; Cea Milostivă”, Fecioara Divină, a pogorât pe pământ în chip de pruncă, a fost adoptată de o pereche care nu avea copii, iar în adolescenţă a intrat în templu, ca vestală. Ceva mai târziu, acolo a anunţat-o un mesager din Cer că va naşte un băiat şi o fată, Fii ai Domnului Universului.

Aflând că tânăra vestală este însărcinată, superioara templului a alungat-o, cu mare ocară, iar Maria s-a ascuns pe o colină împădurită. Acolo a fost persecutată de duhul cel mai rău al Universului. În clipele naşterii, acel spirit malefic i-a lovit sânii cu o piatră şi astfel laptele zeiţei a ţâşnit până la Cer, iar stropii care au căzut pe pământ l-au ars şi l-au alungat pe cel rău. Alţi stropi au rămas pe Cer şi au format Calea Lactee.

Într-o zi, Fecioara i-a alăptat şi i-a adormit pe pruncii ei gemeni, apoi a prins-o somnul şi pe ea. Atunci, din Cer au coborât cete de ANSES „Îngeri; Semizei” şi au condus-o la Cer, la palatul ei de împărăteasă, căci aşa poruncise TATO NIPAL „Tatăl Cerurilor”. Pruncii au fost adoptaţi de o familie de geţi.

Ziua când a adormit zeiţa Maria şi a fost ridicată la Cer era, la geto-daci, ceea ce astăzi este la români sărbătoarea numită Adormirea Maicii Domnului, ţinută în fiecare an, la 15 August. Mitofolclorul românesc a moştenit multe credinţe legate de zeiţa supremă a geto-dacilor. Astfel, în legenda lumânăricii, o plantă de leac, Sfânta Maria are, pe lângă băiatul ei, şi o fată, ce-i drept adoptivă.

În alte legende româneşti, Fecioara Maria este Muma Soarelui şi a Lunii, simbolurile astrale ale copiilor săi cereşti. În vechile legende româneşti, Mariei i se spunea şi Dumnezoaia, dovadă că nu era considerată o pământeancă, chiar dacă venise cândva pe pământ, ci egala lui Dumnezeu. I se mai spunea şi Vergura, adică „Fecioara”.

Pentru că zeiţa, ca orice mamă, suferise la uciderea fiului său, geto-dacii îi mai spuneau şi AVRASAZ ori AVRAZAX „Mâhnita; Îndurerata; Mânioasa; Războinica”. Din acest motiv, ea era adorată, ca zeiţă a războiului, de preotesele-luptătoare. Aceleaşi fecioare războinice o considerau şi patroană a magiei albe. Această tradiţie s-a păstrat până astăzi în descântecele româneşti, care, în majoritate, o invocă pe Fecioara Maria, salvatoare de toate bolile şi relele din lume.

Pe o gemă geto-dacică din jasp, descoperită la Romula, judeţul Olt, este înfăţişată Maria, cu cap de pasăre, cu picioare de şerpi, ţinând în mâna dreaptă un bici, iar în cea stângă, un scut. În jurul zeiţei scrie AVRASAZ „Îndurerata; Mânioasa” (cf. rom. abraş). Pe reversul gemei este gravată următoarea inscripţie: IAO MARIA ABLAN ATHANA ABA CHAREY. Traducerea: „Ave, Maria! Deplină mulţumire Fecioarei!”

Într-un colind ardelenesc se păstrează imaginea zeiţei getice în ipostază de fiară:

Stai, Soare, nu săgeta,

Că nu-i cine-ţi pare ţie,

Că-i Doamna Sfântă Mărie!

În colind, Soarele văzuse o fiară mândră şi se pregătea s-o vâneze! Într-un alt colind, tot din Ardeal, Maria, în chip de sălbăticiune, i se adresează vânătorului:

Nu mă, Gheorghe, săgeta,

Că nu-i cine-ţi pare ţie,

Da-i Maica Sfântă Mărie!

Românii mai numesc sărbătoarea de la 15 August şi Sântămăria Mare, ca s-o deosebească de cea de la 8 Septembrie, Sântămăria Mică, atunci când se serbează naşterea Sfintei Fecioare. Prima sărbătoare sugerează apropierea toamnei, cum se spune şi într-o doină:

La Sântămăria Mare,

Cobor oile devale,

La Sântămăria Mică,

Nu mai rămâne nemică.

La Sântămăria Mare, se năimesc pândarii pentru vii şi se leagă magic ciocul păsărilor, ca să nu prade strugurii. Se împart struguri şi prune pentru sufletul morţilor. Se face "coliva de pomană" sau "coliva de struguri", din ciorchinii de struguri copţi de la soiurile văratice sau numai din boabele desprinse de pe ciorchini. Între Sântele Mării se seamănă grâul de toamnă. Se spune că, dacă înfloresc trandafirii pe la Sântămăria Mare, toamna va fi lungă.