China este mai săracă decât pare a fi

Un ţăran culegând recolta într-un sat din provincia chineză Zhejiang, 19 nov.2013. China suferă de un sever decalaj economic, 468 de milioane de oameni cheltuind sub 2$ pe zi.
Un ţăran culegând recolta într-un sat din provincia chineză Zhejiang, 19 nov.2013. China suferă de un sever decalaj economic, 468 de milioane de oameni cheltuind sub 2$ pe zi. (Peter Parks/Getty Images)

Recent, Fondul Monetar Internaţional (FMI) a anunţat că, în baza calculelor privind nivelul de egalitate al puterii de cumpărare, produsul intern brut al Chinei pe 2014 ar fi de 17,6 trilioane de dolari americani, depăşindu-l pe cel al Statelor Unite, în valoare de 17,4 trilioane de dolari.

În comentariile experţilor chinezi se precizează că aceste date estimative nu reflectă “nici pe departe” realitatea, iar mass-media a emis astfel reportaje speciale conform cărora “Deşi economia Chinei a fost catalogată drept ‘Numărul 1’, PIB-ul Chinei pe cap de locuitor este echivalent cu cel al Statelor Unite de acum 50 de ani”. Reportajele chineze au afirmat faptul că ele “corectează neînţelegerile”.

China a refuzat titlul de ‘Numărul 1’, pentru că ştie adevărul.

Pe 30 aprilie, Banca Mondială a emis un raport care prevedea faptul că statul chinez va deveni cea mai mare putere economică a lumii. Totuşi, China a refuzat, de asemenea, să accepte acest titlu.

Refuzul Beijingului de a accepta poziţia întâi îi vădeşte cunoaşterea despre nesfârşitele falsuri prezente în datele statistice ale ţării.

În realitate, PIB-ul calculat nu se identifică cu puterea economică, deoarece:

1. Deşi PIB-ul are o valoare ridicată, repartiţia sa pe cap de locuitor este scăzută.

2. Discrepanţa dintre cei săraci şi cei bogaţi este excesiv de mare, ceea ce cauzează polarizarea tiparelor de consum intern şi afectează negativ cererea internă, o forţă principală de stimulare a dezvoltării economice a ţării.

3. Resursele naturale sunt principalul fundament în sprijinirea dezvoltării sustenabile a ţării, însă, China are o excesiv de mare nevoie de a se baza pe surse externe.

Vieţi în sărăcie

În 2013, un număr total de 16 ţări deţineau un PIB ce depăşea 1 trilion de dolari americani. Statele Unite aveau un PIB de 16,19 trilioane de dolari, ceea ce o clasă pe primul loc în lume. China avea mai mult de 9 trilioane, fapt care o aşeza pe locul doi, depăşind în mod semnificativ Japonia, aflată pe locul trei, cu 5,99 trilioane de dolari.

Însă, calculând PIB-ul repartizat pe cap de locuitor, Statele Unite deţinea poziţia 11, cu 51,248 dolari pe cap de locuitor, iar China, pe poziţia 86, cu 6,629 de dolari.

Întrucât PIB-ul, în ansamblul său, nu poate dovedi puterea economică a Chinei, nici PIB-ul repartizat pe cap de locuitor nu poate dovedi venitul standard al unei considerabile majorităţi din populaţia chineză, deoarece bogăţiile Chinei sunt prea mult concentrate în mâinile unui număr ales de indivizi.

În luna iulie a acestui an, Institutul de Cercetare în Ştiinţele Sociale din cadrul Universităţii Peking a emis “Raportul pe 2014 despre dezvoltarea nivelului de trai al populaţiei chineze”. Raportul indica faptul că în 2012, coeficientul Gini (indice al dispersiei statistice, în cadrul căruia “zero” reprezintă egalitatea absolută, iar “unu”, inegalitatea absolută) al bunurilor familiilor chineze atingea valoarea de 0,73.

Familiile aflate la nivelul cel mai înalt, formând 1 procent din total, deţineau mai mult de 1/3 din totalul bunurilor statului chinez, în timp ce 25 de procente, alcătuite din familii cu un nivel mai scăzut de trai deţineau doar 1 procent din totalul bunurilor ţării.

Un alt set de date confirmă realitatea conform căreia bogăţiile Chinei sunt concentrate excesiv de mult (în anumite sectoare sociale, n.trad.). “Recensământul miliardarilor” pe 2014, realizat de Wealth-X şi UBS, a raportat faptul că există 152 de indivizi în China cu averi nete ce depăşesc 1 miliard de dolari americani, situându-se pe locul doi, doar în urma Statelor Unite.

Însă, realitatea este crudă: această extremă constă numai în miliardarii aflaţi pe locul 2 în lume, în timp ce, la cealaltă extremă se află 200 de milioane de oameni săraci, care cheltuiesc în medie 1 dolar american pe zi, precum şi 468 de milioane de oameni care cheltuiesc sub 2 dolari pe zi, în China.

Raportul Universităţii Peking împarte tiparele de consum ale chinezilor în cinci categorii: tipul ‘sărac şi bolnav’, tipul ‘furnică’, tipul ‘melc’, tipul ‘stabil şi sigur’, precum şi tipul ‘hedonist’.

Din răspândirea lor în China, putem vedea că, pe de-o parte, familiile chineze care îşi reţin consumul (tipul ‘furnică’), sau care sunt puternic împovărate financiar de tratamente medicale, educaţie şi cheltuieli locative (tipurile ‘melc’, respectiv, ‘sărac şi bolnav’) constituie majoritatea covârşitoare.

Pe de altă parte, există câteva familii care trăiesc în opulenţă (tipul ‘hedonist). Zonele rurale şi urbane înregistrează o uriaşă discrepanţă privind nivelul consumului: cele rurale au majoritar tipul ‘sărac şi bolnav’, spre deosebire de cele urbane, unde există mai mulţi reprezentanţi ai tipului ‘hedonist’ sau ai celui ‘stabil şi sigur’.

Cererea internă

De mult timp, creşterea economică a Chinei s-a bazat pe tripartiţia dată de: comerţul exterior, de investiţii şi de cererea internă.

În stadiul actual, China se află în procesul de a-şi pierde statutul de ‘fabrică’ mondială. Comerţul exterior suferă grav şi, în pofida faptului că din când în când îşi mai revine, tendinţa pe termen lung este descendentă.

Investiţiile provin din trei zone: guvernul (inclusiv în afacerile deţinute de guvern), sectorul privat şi sursele externe. Investiţiile guvernamentale îşi încetinesc ritmul, iar oamenii de afaceri străini, în mod similar, îşi reduc investiţiile în China.

Oamenii bogaţi din China utilizează conturile lor bancare, instituţiile bancare de peste hotare, precum şi investiţiile în străinătate, pentru a-şi transfera capitalurile peste graniţele Chinei, făcând astfel că restricţiile aplicate schimbului valutar maximal să devină complet inutile. Capitalul iese din China încontinuu, ceea ce a forţat, în cele din urmă, guvernul chinez să iniţieze în iulie un plan de combatere a spălării de bani.

Din această ‘tripartiţie’, numai ciclul cererii interne se menţine. Insuficienţa coeficienţilor de consum în China a reprezentat de multă vreme o problemă. Potrivit statisticilor oficiale, în ultimii câţiva ani, cheltuielile aferente consumului la nivel de familie au alcătuit doar 48 de procente din PIB-ul Chinei, ceea ce nu este doar cu mult sub media mondială de 80 de procente, ci chiar sub nivelul de 60 de procente, deţinut de China cu 20 de ani în urmă.

În China 468 de milioane de oameni cheltuiesc sub 2 dolari pe zi

În 2013, cercetătorii chinezi au sugerat faptul că rata de consum a Chinei este subestimată, deoarece numerele nu includ consumul domestic, o sumă semnificativă de bani ce include chirii şi administrarea imobilelor, precum şi facturile de gaze, electricitate şi apă. Această teorie are sens.

Însă, indiferent dacă sunt incluse sau nu costurile gospodăreşti în coeficienţii de consum, se menţine dificultatea de a modifica realitatea polarizării ridicate a tiparelor de consum domestic în China, iar acele costuri suplimentare nu determină creşterea cererii interne.

Orice piaţă bazată exclusiv pe guvern şi pe cei bogaţi pentru sprijin nu poate înflori. Spre exemplu, piaţa bunurilor imobiliare se află într-o dependenţă totală faţă de susţinerea acestor două sectoare şi este complet separată de capacităţile reale de achitare şi de cererile chinezilor, conducând în final la crearea unui mare ‘balon de săpun’ pe plan economic.

Producţia şi distribuţia unei ţări poate fi asemănată cu roţile din faţă şi din spate ale unui autovehicul. Producţia determină cantitatea pentru aprovizionare, iar distribuţia decide nivelul cererii. Situaţia de a avea o ofertă mai mare decât cererea se poate compara cu a avea o maşină la care doar roţile din faţă se învârt, neputând astfel să ruleze normal.

În mod similar, într-o societate cu serioase discrepanţe la nivelul distribuţiei, vor apărea diverse tipuri de conflicte intense şi anomalii. Chiar dacă această ţară se bucură de o prosperitate economică pe temen scurt, ea va fi greu de menţinut.

Resurse naturale precare

Guvernul Chinei continuă să promoveze ideea celor “trei piloni ai încrederii în sine”: sistemul politic al Chinei, linia adoptată de partid şi ideologia partidului. Însă, în privinţa deficitului resurselor naturale, guvernul înţelege situaţia în care se află.

Cantitatea resurselor energetice pe cap de locuitor este scăzută, iar puterea provenită din resursele de cărbuni şi de apă, precum şi din petrol şi gaze naturale, repartizate pe cap de locuitor ating 50 de procente, respectiv 7 procente, din media mondială. În plus, cantitatea de teren arabil repartizat pe cap de locuitor reprezintă numai 30 de procente din media mondială.

Guvernul Chinei recunoaşte acum criza ecologică şi tendinţa stabilă de agravare a poluării apei, solului şi aerului. De exemplu, 349 de milioane mu (aproximativ 57,5 milioane de acri), care ocupă 19,4 procente din suprafaţa totală a terenurilor arabile din China au fost grav poluate.

Penuria resurselor de apă a creat, de asemenea, o problemă critică, deoarece cantitatea de apă disponibilă este insuficientă, iar contaminarea apelor este, de asemenea, gravă. Mai mult decât atât, poluarea aerului, potrivit Studiului Global al Maladiilor pe 2010, a cauzat moartea prematură a 1,2 milioane de persoane, ceea ce reprezintă aproximativ 40% din totalul pe plan mondial.

Guvernul chinez cunoaşte cu certitudine aceste realităţi: independenţa Chinei în privinţa producţiei alimentare a scăzut la nivelul de 86 de procente, China importând mari cantităţi de orez, grâu şi porumb. China se bazează pe importuri pentru o mare parte din energia şi mineralele sale şi depinde de tehnologiile străine cu cel puţin 50 de procente (dependenţa Statelor Unite şi a Japoniei de tehnologia externă se află la nivelul de numai 5 procente).

Acest sistem economic dependent de piaţă internaţională în cazul mijloacelor de producţie şi de subzistenţă este unul extrem de fragil. Orice fluctuaţie care afectează situaţia politică internaţională pot afecta aprovizionarea şi preţurile de pe piaţa chineză.

Pentru a folosi drept exemplu petrolul, aşa-numitul “sânge al economiei moderne”, China depinde de importuri pentru 65 de procente din petrolul său, care, în principal, provine din Orientul Mijlociu, America Latină, Africa, Rusia şi alte regiuni.

Orientul Mijlociu şi Africa sunt ambele catalogate drept regiuni politice foarte instabile. Aceasta înseamnă că procurarea energiei de către China ar putea fi uşor influenţată de schimbări politice.

În ultimul deceniu, China a transformat cumpărarea de acţiuni şi investirea în operaţiunile financiare ale companiilor în strategii importante de investiţie externe. În prezent, multe astfel de investiţii au fost irosite din cauza schimbărilor situaţiei politice.

De pildă, China a investit mai mult de 20 de miliarde de dolari americani în Libia, însă, totul a ajuns să fie în zadar, din pricina Primăverii Arabe din 2011. China a investit, de asemenea, sume mari în Sudan, dar, din cauza conflictelor politice crâncene de acolo, a trebuit să trimită o armată de 700 de soldaţi pentru a-şi proteja bunurile.

Vreme de peste jumătate din secolul trecut, Statele Unite şi alte ţări occidentale au oferit siguranţă publică în menţinerea ordinii internaţionale, în timp ce China a beneficiat de aceasta. În viitor, pe măsură ce reglementările politicii externe ale S.U.A. şi a altor ţări occidentale se vor modifica, este posibil ca statul chinez să fie nevoit să se bazeze mai mult pe sine pentru a-şi proteja investiţiile în străinătate.

Exact din cauza faptului că Beijingul înţelege că a fi ‘încoronat’ drept cea dintâi putere economică mondială înseamnă doar “a polei cu aur o casă părăginită”, China se simte nemulţumită să deţină înşelătorul titlu de “Numărul 1”.

Însă, după analizarea originii acestui titlu, China nu poate da vina pe Banca Mondială şi pe FMI, deoarece datele ‘diluate’ le-au fost oferite de către Biroul Naţional de Statistică al Chinei (BNS). Guvernul chinez, în loc să se plângă de statutul de “Numărul 1”, ar fi mai bine să îşi schimbe obiceiul de a-şi falsifica datele statistice.


Note:

Articolul a fost prima dată publicat în “Vocea Americii”.

He Qinglian este o eminentă autoare şi economistă chineză. În prezent, rezidentă în Statele Unite, He a scris cartea “China’s Pitfalls” (“Cursele Chinei”, n.trad.), care vizează corupţia din cadrul ‘reformei’ economice a Chinei din anii 1990, precum şi cartea “The Fog of Censorship: Media Control în China”(“Negura cenzurii: Controlul mass-mediei în China”, n.trad.), care abordează problema manipulării şi restricţiilor aplicate presei chineze.

Opiniile exprimate în acest articol îi revin autoarei şi nu reflectă în mod necesar perspectivele ziarului The Epoch Times.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii