Unde sunt bucuriile zăpezilor de altădată?

A nins din nou. E frumos din nou. Dar şi urât. E frumos pentru starea de copilărie indusă, cu jocurile ei în zăpadă. Jocuri ce ar deveni lesne posibile dacă zăpada de pe aleile parcurilor ar fi lăsată acolo unde e.

Dar ca un făcut, cum cade un pic de zăpadă, numai bună pentru sanie, dar şi pentru schiuri de fond (de ce nu?), este “rasă” imediat de lopeţile echipelor de deszăpezire. Poate nu aş obiecta prea mult dacă asta ar fi manifestarea unui fel de exces de zel rămas, din grijă, în urma amplelor deszăpeziri a trotuarelor şi principalelor căi de acces. Dar acest lucru nu se întâmplă niciodată. Se întâmplă exact pe dos decât ar trebui, ca mai toate lucrurile în România.

Zăpada trotuarelor - chiar şi a celor mai circulate trotuare din capitală - rămâne neatinsă, până se transformă într-un strat dens şi periculos de gheaţă, în timp ce zăpada de pe aleile parcurilor- cea care contează ca să-ţi faci iarna puţin mai frumoasă - dispare. Nimeni nu pare să se sinchisească de încă o anomalie, mică, dar care le pune în lumină pe cele mari. Sau, e, de fapt, marea anomalie a vieţii din România în multiplele ei ipostaze.

La câtă sărăcie există, să mai plăteşti maşini şi oameni care să cureţe zăpada din parcuri, dar să ocoleşti cu grijă căile de acces care ar avea urgentă nevoie de astfel de intervenţii, e urât. Un urât din sfera patologicului, similar cu masacrarea copacilor de peste tot, din presupusa cauză că ei ar putea cădea la un moment dat în capul trecătorilor.

Dar poate că toată această strecurare a patologicului în micile fapte cotidiene nu e cel mai întâmplător lucru. Mă gândesc cu groază că viaţă noastră seamănă din ce în ce mai mult cu cea dintr-un roman al psihozelor, în care “Cineva” îţi măsoară cu grijă timpul, dispoziţia şi cantitatea zilnică de frumuseţe de care te poţi bucura gratis. Astfel că necazurile, bucuriile, reacţiile, gândurile, evadările tale trebuie să fie standard şi sub control. Trebuie să ai stările pe care ţi le induc filmele date de cineva la televizor, să iei medicamentele cuiva pe care ţi le prezintă cineva în reclame, să cumperi din hipermarketuri (pentru că pieţele dispar) etc. Şi, evident să te distrezi aşa cum face toată lumea, cu toată lumea. Vara, la Mamaia, pe o plajă arhi-plină, cu o muzică care-ţi macină creierii; iarna, în Valea Prahovei, pe o pârtie, la fel, arhi-plină, cu o muzică, la fel, care-ţi macină creierii. Dacă vrei să rămâi în Bucureşti, te poţi duce la mall sau la patinoar. La fel, arhi-plin, şi, aţi ghicit, cu o muzică care-ţi macină creierii. Dacă îţi dai seama că te afli - chiar şi în timpul tău liber, pe banii tăi - într-o imensă maşină de tocat carne (ca aceea din The Wall), trebuie să faci ceva. Nu ajunge să-i spui cuiva de acolo: “Dă, te rog, muzica asta mai încet, mă înnebuneşte de cap”, pentru că s-ar putea să-ţi răspundă: “Nu pot, aşa am primit ordin.” Caz concret, patinoarul Cişmigiu.

Mă gândesc cu groază că viaţă noastră seamănă din ce în ce mai mult cu cea dintr-un roman al psihozelor, în care “Cineva” îţi măsoară cu grijă timpul, dispoziţia şi cantitatea zilnică de frumuseţe de care te poţi bucura gratis.

Mă întreb dacă şi cei care curăţă zăpada de pe aleile parcului Herăstrău - parc în care lumea vine să alerge, să se dea cu schiurile, deci să aibă acces gratis la hobiul său (în oraşul său şi nu pe pârtia de la Clăbucet), au primit ordin să “strângă” zăpada doar din parcuri dar nu care cumva să se atingă de cea din calea trecătorilor grăbiţi. Să “strângă” această bucurie gratis din calea copiilor sau a celor care se mai simt copii, dar să lase mormane ude, îngheţate, murdare în mijlocul trotuarelor şi în staţii. În ţările civilizate primăriile amenajează patinoare şi pârtii gratis, în parcul de lângă casa ta. Nu mai zic de curăţenia şi frumuseţea locurilor, create într-o estetică a comfortului psihic. Acolo se ocrotesc copacii, se înmulţesc spaţiile verzi, iar copii sunt educaţi să iubească tot ce este simplu şi frumos. La noi, zăpada se strânge de unde nu trebuie şi lasă unde nu trebuie. Se taie de zor copacii şi se crează ţarcuri costisitoare sau mall-uri unde ţi se spune că trebuie să te distrezi.

Micile anomalii nu sunt deloc mici. E vorba de marea anomalie în care trăim zilnic, care, dacă nu facem nimic, va deveni imensă. Dacă n-o fi devenit, deja.