Ultima fereastră: ce poate face statul român în 2027 înainte să piardă lupta cu euroscepticismul în 2028

La 1 ianuarie 2027 se împlinesc 20 de ani de la aderarea României la Uniunea Europeană. Dacă facem un exerciţiu onest, fără entuziasm de paradă, doar comparând cum arăta ţara înainte de aderare şi cum arată azi, constatăm că România în Europa este diametral opusă României din afara spaţiului european.

În cifre, la începutul anului 2026, România depăşise pragul de 108 miliarde de euro încasaţi de la UE, în timp ce contribuţia României la bugetul Uniunii se ridică la aproximativ 36 de miliarde de euro. Trecând de cifre, pentru ca oamenii să înţeleagă avantajul direct asupra calităţii vieţii lor, ar trebui spus aşa: Uniunea Europeană ne-a dat şcoala renovată unde îţi duci copilul, drumul judeţean pe care nu-ţi mai strici maşina, reţeaua de apă şi canalizare din comună, subvenţia APIA pe care o încasează familia din mediul rural, aparatura din UPU unde ţi-ai făcut investigaţiile, iniţiativele educaţionale la care participă copilul tău - de la Erasmus şi dotări în şcoli la programe finanţate prin UE - şi dreptul de a te urca în avion fără viză ca să ajungi în Spania sau oriunde în Europa, de a munci legal acolo, de a-ţi suna familia fără costuri suplimentare şi de a plăti cu acelaşi card. Ne-a dat parcul industrial unde lucrezi, pasajul care fluidizează traficul din oraş, căminul cultural renovat şi dispensarul din sat.

Atunci de ce creşte numărul cetăţenilor eurosceptici, vulnerabili la narativele partidelor suveraniste despre izolaţionism şi "nocivitatea UE"? Din două motive pe care statul nu le-a corectat în 20 de ani.

Primul: pentru fiecare şcoală sau drum construit cu bani europeni am notat discret "Proiect finanţat de UE" şi am afişat mare numele primarului. Este o metaforă - UE impune reguli clare de branding şi ele sunt respectate - însă în comunicarea publică accentul a fost mereu pe autoritatea naţională, nu pe sursa finanţării. Aşa s-a sedimentat percepţia că dezvoltarea o face administraţia locală, nu Europa.

Al doilea: statul a comunicat aderarea ca pe un bancomat - "veniţi să luaţi bani". Un mesaj corect pentru antreprenori şi instituţii, dar fără ecou la cetăţeanul obişnuit. Nu e de mirare că azi o parte dintre români consideră că dacă închidem bancomatul nu pierdem nimic. Pentru că nimeni nu le-a explicat constant că bancomatul respectiv le-a făcut şcoala, spitalul şi drumul.

2027 marchează 20 de ani de la aderare şi este an preelectoral. România nu a avut niciodată o campanie naţională coerentă, nici măcar la 10 ani, despre beneficiile apartenenţei, iar dacă 2027 va fi marcat doar prin rapoarte greoaie, efectul va fi zero. Însă dacă transformăm 20 de ani de cifre în 3200 de poveşti locale, câte una pentru fiecare localitate, atunci avem şansa să marcăm momentul eficient şi să reducem din euroscepticism.

Nu, nu propun o campanie electorală pe bani publici. Propun un exerciţiu de responsabilitate: un stat care îşi protejează cetăţenii de dezinformare. Dacă în 2027 nu le arăţi oamenilor cum i-a ajutat UE, în 2028 îi laşi vulnerabili în faţa celor care le vor spune că UE nu ne-a dat nimic şi că se putea şi fără. Şi atunci să nu ne mirăm pe ce pun ştampila.

Nu ştiu dacă statul a pregătit ceva pentru 2027. Înclin să cred că nu. O astfel de campanie necesită timp, pregătire şi resurse. Dar mai există timp pentru a construi cel puţin o parte din ea. Iar dacă argumentul va fi că au existat alte priorităţi, merită amintit că într-un stat cu cetăţeni dezinformaţi, orice altă prioritate păleşte. În 2028, retorica suveranistă va lovi şi acolo unde statul a ales să nu explice nimic în 2027.

Articol scris pentru Epoch Times de Didona Goanţă, consultant comunicare politică. Punctele de vedere şi opiniile exprimate aparţin exclusiv autorului.