UE şi Australia încheie un acord comercial pe fondul preocupărilor privind resursele strategice
A fost nevoie de nu mai puţin de opt ani până când Uniunea Europeană şi Australia au reuşit, la începutul acestei săptămâni, să ajungă la un acord comercial comun.
Ceea ce au prezentat preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, şi prim-ministrul australian Anthony Albanese în capitala Australiei, Canberra, reprezintă o reducere semnificativă a tarifelor directe pe termen mediu.
Peste 90% din bunuri vor putea circula liber între cele două continente, desigur întotdeauna sub aplicarea reglementărilor comune de armonizare şi, mai ales, a normelor europene de protecţie a climei. Acestea trebuie luate în considerare în fiecare aşa-numit acord de liber schimb. Reglementările nu dispar pentru companii. În cazul acordurilor cu UE, ele sunt în mare parte extinse asupra partenerilor comerciali.
Se estimează că acordul ce urmează să fie semnat va creşte exporturile UE către Australia cu până la o treime şi va extinde investiţiile companiilor europene în Australia cu până la 80%. Direcţia strategică este clară: UE încearcă să se elibereze, în domeniul critic al materiilor prime, precum pământurile rare, de dependenţa faţă de China. Iar Australia dispune într-adevăr de un bogat portofoliu de resurse.
Acorduri comerciale precum cel cu Australia urmează o strategie foarte clară. Pe de o parte, pare să crească conştientizarea problemelor de aprovizionare cauzate de războiul cu Iranul. Pe de altă parte, industria europeană împinge spre deschiderea unor noi pieţe de desfacere şi consolidarea poziţiei competitive relative a companiilor, care au fost supuse unei presiuni puternice în inima industrială a Germaniei, în special în timpul crizei energetice.
În mod clar, Bruxelles-ul este dispus să combine câştigurile din sectorul industrial cu o reducere corespunzătoare a regulilor protecţioniste în agricultură. Acest lucru creează potenţiale conflicte, aşa cum s-a văzut în ultimele săptămâni în cazul acordului UE-Mercosur cu ţările sud-americane Argentina, Uruguay, Paraguay şi Brazilia.
Acordul, urmând un spirit similar celui cu Australia, este programat provizoriu să intre în vigoare în mai. Acest lucru se întâmplă în ciuda faptului că actori politici importanţi precum Franţa şi Italia au anunţat deja o opoziţie puternică faţă de pact, care va supune în special fermierii europeni — şi, implicit, agricultura europeană — unei presiuni concurenţiale severe, deoarece America de Sud urmează un cadru de reglementare foarte diferit de cel al UE.
În cazul acordului cu Australia, situaţia a fost în mare parte calmă pe acest front; piaţa australiană este prea mică pentru ca volumele potenţiale de carne de vită importată, care urmează să fie livrate în Europa în regim de cote, să genereze îngrijorări majore.
Din perspectiva economiei germane, acordul comercial cu Australia poate fi schiţat astfel: în timp ce sectoarele aflate în criză — industria auto, ingineria mecanică şi industria chimică — vor beneficia de o reducere radicală a tarifelor de import australiene, UE va obţine acces la pământuri rare, cobalt şi litiu extrase în Australia şi va trebui să accepte că producţia de carne de vită va ajunge tot mai mult pe piaţa europeană.
În final, Australia reprezintă doar aproximativ 1% din comerţul UE. Ţara se situează pe locul 20 în rândul celor mai importanţi parteneri comerciali ai Uniunii.
Şi totuşi, este un pas mic către eliberarea de sub influenţa Chinei, care, aşa cum s-a văzut anul trecut, nu ezită nicio clipă să îşi folosească instrumentele geopolitice în domeniul materiilor prime, precum pământurile rare, utilizându-şi mecanismul de export controlat politic în cadrul politicii comerciale.
Diversificarea este esenţială. Constituirea de rezerve este cu atât mai importantă, după cum ştim astăzi, în contextul scăderii stocurilor de gaze şi al lipsei rezervelor de petrol.
Rezervele strategice sunt o recunoaştere politică a realităţii. Faptul că politica europeană şi-a permis cândva luxul de a prioritiza ideologia climatică şi fanteziile transformatoare în detrimentul necesităţilor reale are acum un preţ amar.
Concurenţi comerciali precum China sau Statele Unite deţin rezerve în domenii fundamentale ale energiei şi materiilor prime care pot asigura aprovizionarea economiei şi societăţii pentru mai mult de un an. Crize acute, precum închiderea actuală a Strâmtorii Ormuz, par astfel comparativ mai uşor de gestionat şi controlat.
În mod fundamental, politicile comerciale europene trebuie să urmeze această direcţie. Ea trebuie să se concentreze clar pe interesele strategice ale propriei economii şi să depăşească erorile ideologice dacă mai doreşte să salveze ce se mai poate în criza severă a industriei europene.
Lanţurile de aprovizionare şi furnizarea de bază de materii prime şi energie trebuie să fie teme centrale pe agenda politică europeană.
