Ucraineancă din Mariupol: "Sunt sigură că voi muri curând. Sper doar ca moartea să nu fie atât de înspăimântătoare"

În Mariupol, oraşul ucrainean cel mai greu lovit de ruşi, bombele cad la fiecare zece minute. Oamenii nu mai au curent electric, mâncare sau apă şi unii dintre ei aşteaptă să moară..

Mariupol a fost supus unora dintre cele mai grele bombardamente de când Rusia a invadat Ucraina, pe 24 februarie. Mulţi dintre cei 400.000 de locuitori rămân blocaţi, în timp ce luptele fac ravagii pe străzile din jurul lor.

„Sunt sigură că voi muri în curând”, scrie pe Facebook Nadejda Sukhorukova, ucraineancă din Mariupol, potrivit hotnews.

„Sunt sigură că voi muri în curând. E o chestiune de zile”

Despre viaţa oamenilor din Mariupol scrie pe Facebook una dintre localnice, Nadejda Sukhorukova:

„Am ieşit afară pe străzi într-o pauză între bombardamente. Trebuie să-mi plimb câinele. Strănută în continuu, tremură şi se ascunde după picioarele mele. Tot timpul îmi vine să dorm. Curtea mea, plină altădată de poveşti, este acum tăcută şi moartă. Nu-mi mai este frică să mă uit în jur.

Vizavi de mine este casa cu numărul 150. Focul a devorat cinci etaje din ea şi acum îl mestecă şi pe cel de-al şaselea. Focul arde îngrijit, ca într-un şemineu. Ferestrele cu rame negre au rămas fără geamuri. Din ele, ca nişte limbi, cad perdelele. Privesc această imagine calmă şi totodată blestemată.

Sunt sigură că voi muri în curând. E o chestiune de zile. În acest oraş toată lumea aşteaptă să moară. Sper doar ca moartea să nu fie atât de înspăimântătoare. Acum trei zile un prieten al nepotului meu cel mai mare ne-a vizitat şi ne-a spus că o bombă a lovit staţia de pompieri în plin.

Salvatorii şi-au pierdut vieţile. O mână, un picior şi capul unei femei au zburat în toate părţile. Îmi doresc ca părţile corpului meu să rămână pe loc, chiar şi după explozia unei bombe aruncate din cer. Nu ştiu de ce, dar cred că este important.

Deşi, pe de altă parte, nu va fi nicio înmormântare în timpul luptelor. Aşa ne-au spus poliţiştii când i-am oprit pe stradă şi i-am întrebat ce facem cu bunica moartă a prietenului nostru. Ne-au sfătuit să o punem pe balcon. Mă întreb în câte balcoane se află în acest moment cadavre întinse?

Clădirea noastră de pe strada Mira este singura care nu a fost lovită în mod direct. A fost atinsă de obuze de două ori, s-au spart geamurile la unele apartamente, a fost avariată, dar a avut noroc în comparaţie cu alte clădiri. Întreaga curte este acoperită de câteva straturi de cenuşă, cu bucăţi de sticlă, plastic sau metal.

Încerc să nu mă uit la bucata de metal care zboară deasupra locului de joacă. Cred că e o rachetă, poate s-a dus. Nu-mi pasă, e doar o chestie inconfortabilă.

La fereastra de la etajul trei văd faţa cuiva care mă urmăreşte. Se pare că a ajuns să-mi fie frică de oamenii vii. Câinele meu începe să urle şi înţeleg că vor începe să tragă din nou. Am stat afară în timpul zilei şi în jurul meu este o tăcere de cimitir. Nu sunt maşini, nu se aud voci, iar pe bănci nu sunt copii şi bunici. Chiar şi vântul a murit.

Totuşi mai sunt câţiva oameni pe aici. Stau doar într-o parte a casei şi în parcarea acoperită. Nu vreau să mă uit la ei. Mi-e teamă că voi vedea pe cineva cunoscut. Viaţa din oraşul meu s-a mutat în subsoluri. Viaţa e ca o lumânare, nu ai cum să o scoţi afară. La cea mai mică vibraţie sau vânticel va veni întunericul.

Încerc să plâng dar nu pot. Îmi este milă de mine, de rudele mele, de soţul meu, de vecini, prieteni. Mă întorc în subsol şi ascult acolo un sunet urât de metal. Au trecut două săptămâni şi nu-mi vine să cred că a existat o altă viaţă.

Oamenii continuă să trăiască în subsoluri în Mariupol. În fiecare zi e din ce în ce mai greu să supravieţuiască. Nu mai au apă, mâncare, electricitate, nu pot nici măcar să iasă afară din cauza bombardamentelor. Oamenii din Mariupol trebuie să trăiască. Ajută-i. Spune-le povestea. Să ştie toată lumea că uciderea oamenilor paşnici continuă”, transmite Nadejda.