Teleportare în timp transnistreană
În multe privinţe la Tiraspol este încă anul 1990. Poate că statuia lui Lenin a fost răsturnată în restul fostei sovietosfere, dar ea dăinuie pe un piedestal în faţa clădirii Parlamentului din piaţa principală din Tiraspol, iar străzile sunt în continuare denumite după eminenţe comuniste cum ar fi Karl Liebknecht. Exemplul cel mai elocvent al teleportării transnistrene în timp este steagul nerecunoscut al său: singurul din toată fosta URSS care are încă emblema comunistă a ciocanului şi secerii, notează New York Times care publică marţi un comentariu pe blog semnat de Frank Jacobs cu sediul la Londra, specializat în articole de cartografie.
R.Moldova se află pe hartă, dar nu şi Transnistria - o republică separatistă nerecunoscută, lipsită de ceea ce experţii militari numesc 'adâncime strategică' - capacitatea de a te retrage fără a suferi în mod automat o înfrângere. Ea are însă un avantaj strategic faţă de RMoldova, care s-a dovedit suficient de crucial pentru a se separa în urmă cu 20 de ani: sprijinul Rusiei, mai precis al Armatei a 14-a Ruse, staţionate atunci în şi în jurul Tiraspolului - o forţă rusă redusă menţinându-se astăzi.
RMoldova era singura republică sovietică cu o majoritate vorbitoare de română. Resurgenţa naţionalismului moldovenesc, care a inclus legi de promovare a limbii naţionale în detrimentul limbii ruse, a iritat majoritatea rusofonă din estul ţării, de pe malul stâng industrializat al Nistrului, potrivit semnatarului articolului.
Mai importantă pentru viitorul regiunii decât oţelul şi centralele electrice a fost identitatea fabricată pentru locuitorii săi: zone industrializate ca acestea, care au atras muncitori din întreaga Uniune Sovietică, au fost o versiune proletară a creuzetului american. În locuri ca acesta s-ar fi creat ''homo sovieticus'' şi aici, cel puţin, experimentul a reuşit. Dar, în loc de precursori pentru viitor, dezmembrarea URSS a transformat aceşti ''bărbaţi şi femei noi'' în relicve ale trecutului.
În acest fel, revolta care a dus la separarea Transnistriei nu a fost motivată de naţionalismul rus, ci de nostalgia sovietică, sau mai degrabă de incapacitatea de a imagina un viitor altul decât comunist. Timp de mulţi ani de la declararea independenţei, Transnistria a încercat să restabilească acea temelie ineficientă a comunismului, cu atâta nerăbdare respinsă în alte părţi: o economie planificată centralizat.
Tiraspolul nu este un însă un ''Pompei'' sovietic. Un vizitator din trecutul sovietic ar fi nedumerit de abundenţa de însemne cu compania Sheriff de pe toate clădirile - un conglomerat care domină întreaga economie a Transnistriei şi care deţine un lanţ de benzinării, un canal TV, o reţea de telefonie mobilă, un dealer auto, o firmă de construcţii şi clubul de fotbal FC Sheriff Tiraspol.
Într-un fel, Sheriff simbolizează drumul paralel al Transnistriei cu Rusia pe făgaşul de la socialism la capitalismul de stat. Numele său reflectă ocupaţia anterioară a celor doi fondatori - foşti agenţi KGB. Economia Transnistriei nu este doar monolitică şi oligopolică. S-a specializat în unele dintre activităţile deschise statelor infractoare: spălare de bani, trafic de persoane şi contrabandă de arme, printre alte industrii de pe piaţa neagră.
Transnistria rămâne o gaură neagră de legalitate la porţile UE şi o problemă urgentă. Se spune că RMoldova este pe un făgaş 'ireversibil' de aderare, dar numai dacă rezolvă problema transnistreană. Reintegrarea în RMoldova este ultimul lucru pe care l-ar dori actuala conducere a Transnistriei. Mai degrabă ar fi absorbiţi de Rusia. În ceea ce o priveşte, Rusia preferă să ţină la distanţă republica separatistă, sprijinind autonomia sa, dar nerecunoscându-i independenţa.
Astfel, până când erodarea lentă a demografiei locale va modifica radical câmpul de forţă politic, lucrurile rămân aşa cum sunt. În căutarea disperată şi în mare măsura zadarnică de aliaţi, Transnistria şi-a unit forţele cu alte puncte care mocnesc ale fostei URSS - Abhazia, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah, poreclite ''Comunitatea statelor nerecunoscute'', care îşi recunosc reciproc independenţa. Toate cele patru ''stătuleţe'' sunt pioni ruseşti pe tabla de şah a 'străinătăţii apropiate', dar par blocate într-un impas cvadruplu. Sunt incapabile să supravieţuiască fără sprijinul Rusiei, dar Rusia nu este sigură dacă ele reprezintă nişte active sau nişte datorii. Lipsa de recunoaştere internaţională dă sentimentul de ''limb'' şi împiedică dezvoltarea economică - cu excepţia celei criminale de genul traficurilor.
Cât de mult face diferenţa legalitatea, relevă autorul articolului. Contrastul este deosebit de puternic cu Kaliningradul, enclava rusă de pe coasta Mării Baltice, acum una dintre cele mai performante regiuni ale Rusiei, atrăgând investiţii occidentale şi beneficiind tot mai mult de apropierea de UE, în loc să fie împiedicată de izolarea sa de Rusia.
Poate că într-o zi se va putea spune acelaşi lucru şi despre Transnistria. Dar numai dacă Nistrul îşi pierde distincţia îndoielnică de una dintre ultimele frontiere nerecunoscute ale Europei, conchide semnatarul articolului.
