Statele au încredere unele în altele nu pentru că se spionează, ci pentru că sunt democraţii
Spionajul omniprezent - atât asupra aliaţilor, cât şi al adversarilor - are potenţialul, cel puţin teoretic, să reducă riscurile de calcule greşite şi paranoia şi poate chiar să susţină interesele 'victimelor', adică ale celor spionaţi, prin întărirea credibilităţii declaraţiilor lor publice, afirmă fostul ambasador al SUA în România, James Rosapepe, într-un articol apărut miercuri în Foreign Policy în care explică de ce spionajul reciproc - şi asumat - nu funcţionează întotdeauna cum ar trebui.
Diplomatul american menţionează în acest context că, în perioada când era ambasador la Bucureşti, pledoariile sale publice privind avantajele bunelor relaţii interetnice ar fi putut dobândi şi mai multă credibilitate dacă spionii 'celorlalţi' l-ar fi auzit cum declară acelaşi lucru şi la 'reuniunile secrete' de la Ambasada SUA.
James Rosapepe aminteşte de o anecdotă din vremea când era ambasador în România, la sfârşitul anilor 90 şi începutul anilor 2000: pornind, alături de colegii săi de la ambasadă, de la premisa că sunt ascultaţi de agenţiile de spionaj străine, ajungeau la concluzia că ceea ce vorbesc în spatele uşilor închise - şi anume că SUA vor ca România să fie bine pregătită pentru a adera la NATO şi UE, ca Slobodan Milosevic să pună capăt epurării etnice din Kosovo şi Bucureştiul să-şi pună în ordine băncile falite - trebuie să fie şocant, pur şi simplu pentru că se spunea acelaşi lucru şi în public, şi în privat.
O problemă a spionajului omniprezent este, notează Rosapepe, că în realitate unele ţări - cum sunt SUA, China, Rusia, Marea Britanie sau Israel - 'ascultă' mai bine decât altele, ceea ce le asigură un 'avantaj competitiv'. Dar nici măcar Agenţia naţională de securitate a SUA, NSA, nu captează decât fragmente de informaţie de la alte guverne, ceea ce nu duce la o creştere a încrederii, conchide fostul ambasador american.
În acelaşi timp, scrie Rosapepe, extinderea democraţiei după cel de-al doilea război mondial a asigurat şi o răspândire fără precedent a păcii, având la bază încrederea - că Franţa ştie că Germania nu o va ataca sau că Mexicul ştie că SUA nu îl vor ataca, de exemplu. Statele au încredere unele în altele nu pentru că îşi citesc reciproc e-mail-urile - ceea ce probabil este adevărat - ci pentru că sunt democraţii, popoarele lor au încredere în liderii lor şi reciproc, explică diplomatul american.
Există însă un mare număr de diplomaţi, responsabili militari şi experţi în informaţii, în SUA şi în alte democraţii, care au crescut în lumea Războiului Rece şi nu s-au adaptat realităţii secolului al XXI-lea. Securitatea naţională a SUA este ameninţată în prezent de Al-Qaeda, Siria, China, Rusia, Iran, Coreea de Nord şi dictaturi şi entităţi nestatale, iar monitorizarea acestora este un 'rău necesar' mult mai mic decât a începe un război împotriva lor. În schimb, chiar dacă nu suntem de acord cu toate aspectele politicii sociale ori economice din Japonia sau Italia, de pildă, acestea nu sunt ameninţări existenţiale la adresa Americii, iar ascultarea convorbirilor private ale liderilor lor poate fi interesată, dar în niciun caz crucială. Silvio Berlusconi are probabil tot felul de obiceiuri proaste, dar ameninţarea securităţii SUA nu se numără între ele, punctează Rosapepe.
Fostul ambasador american în România semnalează încă un aspect, şi anume că 'toată lumea spionează pe toată lumea' este un slogan liniştitor doar pentru cei care nu au fost spionaţi de propriile guverne, în timp ce liderii aleşi democratic ai unor ţări importante din Europa şi America Latină, prietene cu SUA, iau mult mai în serios această problemă: nu ar trebui să fie surprinzător că Angela Merkel, actualul cancelar german, şi Dilma Rousseff, preşedinta Braziliei, care au crescut sub dictaturi, nu găsesc nimic amuzant în astfel de situaţii.
Şi SUA ar trebui să ia în serios acest aspect, indică James Rosapepe, care evocă o convorbire purtată recent cu directorul NSA Keith Alexander şi citează o concluzie a acestuia: 'Astfel de parteneriate au o valoare mai mare decât o are uneori colectarea de informaţii'.
