Şercan: Radu Marinescu e o piesă importantă pentru gruparea politico-mediatico-juridică determinată să fure în continuare fără să plătească

Jurnalista Emilia Şercan a explicat, în PressOne, punct cu punct de ce argumentele invocate de ministrul Justiţiei, Radu Marinescu, în apărarea sa nu stau în picioare.

Redăm mai jos opinia jurnalistei de investigaţie:

Imediat după publicarea anchetei despre plagiatul ministrului Justiţiei, Radu Marinescu, am devenit ţinta unei virulente campanii de denigrare online, orchestrată de PSD şi alimentată de susţinătorii acestora cu probleme penale. Unii dintre ei, pretinşi ziarişti, alţii, patroni de presă cu condamnări penale.

Această mobilizare generală, de o agresivitate ieşită din comun, nu a făcut decât să-mi confirme un singur lucru: Radu Marinescu este o piesă importantă pentru gruparea politico-mediatico-juridică determinată să fure în continuare fără să plătească, adică să se bucure de impunitate.

Punctajul atacurilor, dar şi tonul lor a fost dat de Radu Marinescu însuşi, alături de PSD.

La câteva ore după ce am publicat probele care arată că teza de doctorat a ministrului Justiţiei, Radu Marinescu, este plagiată, acesta a avut o reacţie pe Facebook pe care o începe cu două întrebări: „De ce acum? De ce eu?”.

Cum aceste întrebări nu sunt unele retorice, îi voi răspunde direct lui Radu Marinescu şi voi începe cu cea de-a doua întrebare.

„De ce eu?”

„De ce eu?” este titlul unui film din 2015, regizat de Tudor Giurgiu, care portretizează tragedia procurorului Cristian Panait, care s-a sinucis în 2002, după ce a fost pus de şefii săi din Parchetul General să-l ancheteze pe un alt procuror, Alexandru Lele. Acesta dispusese reţinerea lui Adrian Tărău, fiul prefectului PSD de Bihor, un apropiat al lui Adrian Năstase.

Asocierea cu titlul filmului „De ce eu?” subliniază un cinism teribil al lui Marinescu, pentru că această referinţă trimite, în conştiinţa publică, la tragedia unui magistrat care a murit tocmai din cauza presiunilor politice făcute de o justiţie controlată de PSD.

Să încerci să faci măcar o vagă comparaţie cu Cristian Panait este o impietate. Procurorul Panait a fost o victimă reală, zdrobită la propriu de presiunile politice ale PSD via justiţie.

„De ce acum?”

Ministrul Justiţiei a încercat să mute discuţia de la plagiat la politică, susţinând că scandalul a fost declanşat artificial pentru a bloca procedura de selecţie a şefilor de parchete pe care a iniţiat-o.

Subtilitatea acestei strategii e dată de faptul că plagiatul este furt, iar un ministru care a furat – chiar dacă la nivel academic – este un lucru de netolerat.

Ultima întrebare din discuţia pe care am avut-o cu el duminică şi pe care am inclus-o în articolul meu este aceasta: „Dar dumneavoastră ce credeţi că ar trebui să se întâmple în privinţa situaţiilor în care există teze de doctorat plagiate în România? Sunteţi totuşi Ministrul Justiţiei. Adică Justiţia în sine înseamnă echitate şi înseamnă corectitudine la nivel, ca principiu.”

Da, reiau ideea din întrebare şi o extind: justiţia în sine înseamnă echitate, înseamnă corectitudine, dar înseamnă şi legalitate. Iar un ministru al Justiţiei care a plagiat încalcă grav toate aceste valori şi evident că de aici apare şi întrebarea: „mai poate rămâne în funcţie un ministru al Justiţiei care a încălcat legea”?

Totuşi, să dau şi un răspuns direct la întrebarea „de ce acum?”: pentru că acum am terminat documentarea plagiatului şi scrierea textului. Simplu.

Documentarea a început în prima parte a lunii noiembrie şi a durat până am găsit toate probele care dovedesc plagiatul. O investigaţie care presupune compararea a sute de pagini, identificarea cărţilor originale în biblioteci şi analiza textului poate dura săptămâni sau luni.

Am fost la Biblioteca Naţională, am fost la Biblioteca Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, am cumpărat cărţi din librării sau de pe anticariate online. Ultima carte comandată, de exemplu, mi-a venit pe 19 decembrie.

De fiecare dată când am scris despre plagiatul cuiva, acuzatul sau acoliţii săi din presă şi politică au încercat să creeze scenarii şi să lege dezvăluirea de un moment anume.

Faptul că cele 140 de pagini din teza lui Radu Marinescu sunt plagiate e valabil şi azi, şi joi, şi peste două săptămâni, şi la prânz, şi la ora 5 dimineaţa. Plagiatul nu e mai grav sau mai puţin grav doar pentru că Marinescu încearcă să joace cartea victimizării. Radu Marinescu nu este o victimă în povestea asta.

„Avocatul interlopilor”

Atât în postarea de pe Facebook, cât şi într-o intervenţie la Digi24, ministrul Justiţiei a afirmat aşa:

• articolul „reia obsesiv calomniile ce mi-au fost anterior aruncate în spate (avocatul interlopilor, impus ministru de clanuri cu interese obscure etc.)”;

• articolul „se bazează pe nişte alegaţii care colportează […] nişte calomnii odioase la adresa subsemnatului – precum că sunt avocat al interlopilor, precum că am fost pus ministru de nu ştiu ce fel de conjuraţii politice”.

Cuvântul „interlop” nu există în ancheta mea. Articolul este accesibil oricui şi oricine poate căuta în text cuvântul „interlop” cu „Ctrl F”. E drept, în text am scris că Radu Marinescu a fost avocatul Liei Olguţa Vasilescu şi al lui Claudiu Manda. Dacă Marinescu în mintea sa, îi consideră pe Vasilescu şi Manda „interlopi”, asta nu are nimic de-a face cu ce am scris eu.

Continuarea o puteţi citi pe PressOne aici.