Scutul petrolier al lui Trump în războiul cu Iranul începe să se fisureze

Preşedintele SUA, Donald Trump, a intrat în războiul cu Iranul convins că vasta bogăţie petrolieră a Americii va proteja ţara de tipul de şoc energetic care loveşte acum mare parte din lume. La patru săptămâni de la începutul conflictului, acest scut pare fragil.

Pariul lui Trump a dat rezultate doar parţial. Preţurile petrolului în SUA au crescut mai puţin accentuat decât în alte părţi de la loviturile aeriene americano-israeliene asupra Iranului din 28 februarie, care au declanşat un război regional ce a cuprins rapid infrastructura energetică din Orientul Mijlociu, blocând Strâmtoarea Hormuz şi tăind aproximativ o cincime din fluxurile globale de petrol şi gaze.

Brent, reperul global, a crescut cu aproximativ 55% de la sfârşitul lunii februarie, până la circa 110 dolari pe baril, în timp ce West Texas Intermediate din SUA a urcat cu 50%, până la aproximativ 99 de dolari. Potrivit Reuters, diferenţa dintre cele două repere a atins recent cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu, cu excepţia unei creşteri scurte în timpul pandemiei de COVID-19.

Acest decalaj reflectă o schimbare structurală în pieţele energetice. SUA este acum cel mai mare producător mondial de petrol şi gaze şi exportă mai multă energie decât importă, datorită boomului petrolului de şist din ultimii 15 ani. Deşi rafinăriile americane continuă să importe ţiţei pentru a-şi optimiza operaţiunile — inclusiv unele sortimente din Orientul Mijlociu care au reprezentat aproximativ 4% din consum anul trecut — expunerea directă a Americii la Golf este mult mai redusă decât cea a Asiei sau Europei.

Asia este regiunea cea mai vulnerabilă, bazându-se pe Orientul Mijlociu pentru aproximativ 60% din importurile sale de petrol. Perturbarea bruscă a forţat rafinăriile să reducă ritmul de procesare, iar guvernele să introducă subvenţii pentru combustibili şi măsuri de economisire, cu costuri economice uriaşe. Preţurile fizice ale ţiţeiului pentru importurile în regiune au depăşit recent 150 de dolari pe baril.

UN AMORTIZOR ÎN SCĂDERE

Avantajul relativ al Americii se erodează însă rapid.

Pe fondul restrângerii livrărilor din Orientul Mijlociu, cumpărătorii din Asia şi Europa se orientează tot mai mult către surse alternative — inclusiv SUA — pentru ţiţei, produse rafinate şi gaze naturale. Aceasta competiţie globală atrage tot mai multe hidrocarburi americane pe piaţa internaţională şi restrânge oferta internă.

Exporturile de ţiţei ale SUA sunt pe cale să atingă un record de 4,6 milioane de barili pe zi în martie, potrivit firmei de analiză Kpler. Exporturile de produse rafinate, în principal benzină şi motorină, sunt de asemenea aşteptate să ajungă la un maxim istoric de aproximativ 3,2 milioane de barili pe zi.

Lecţia este clară: pe pieţe petroliere interconectate, abundenţa internă nu oferă imunitate.

Preţurile benzinei la pompă în SUA au crescut deja cu peste 30% în această lună şi este probabil să depăşească 4 dolari pe galon în câteva zile, în ciuda eforturilor Casei Albe de a ţine sub control preţurile.

Preţurile cu amănuntul la motorină în SUA au depăşit săptămâna trecută 5 dolari pe galon pentru doar a doua oară în istorie. Preţurile angro ale acestui combustibil industrial au crescut cu aproximativ 70%, doar puţin sub creşterea de aproape 80% înregistrată în Europa, cea mai mare regiune importatoare de motorină din lume.

Trump a minimalizat creşterea, numind-o „un preţ mic de plătit” pentru obiectivele războiului. Această încredere reflectă parţial succesul intervenţiei rapide a Washingtonului în Venezuela la începutul acestui an. Capturarea preşedintelui Nicolas Maduro şi schimbarea rapidă de conducere au oferit SUA control efectiv asupra vastelor resurse petroliere ale ţării — un tampon suplimentar care s-a dovedit până acum insuficient.

Nu se ştie dacă preluarea resurselor de combustibili fosili ale Iranului a fost un obiectiv implicit al actualei ofensive. Dar percepţia că America ar putea absorbi un şoc energetic fără consecinţe interne severe a influenţat aproape sigur pariul militar cu miză mare al administraţiei Trump în cea mai importantă zonă energetică a lumii.

LIMITE DURE

Această evaluare pare acum discutabilă.

Producătorii americani de petrol de şist, încă marcaţi de ani de cicluri boom-bust, rămân precauţi în creşterea forajului, în ciuda preţurilor mai ridicate. Lipsa forţei de muncă, constrângerile din lanţurile de aprovizionare şi presiunile investitorilor pentru disciplină financiară limitează viteza cu care producţia poate creşte.

Între timp, supapele de siguranţă, precum eliberarea de stocuri din rezervele strategice de petrol, au doar un impact limitat.

Preşedintele Trump a sugerat vineri că SUA iau în calcul reducerea intensităţii războiului, pentru că a doua zi să ameninţe că va „anihila” centralele electrice ale Iranului dacă Teheranul nu redeschide complet Strâmtoarea Hormuz în 48 de ore.

Cu cât războiul cu Iranul durează mai mult, cu atât povara se va transfera asupra consumatorilor americani prin costuri mai mari ale combustibilului şi creşterea inflaţiei — cu potenţiale consecinţe politice serioase într-un an electoral.

Când — sau dacă — Strâmtoarea Hormuz va fi redeschisă complet rămâne neclar. Marea Britanie, Franţa şi alţi aliaţi pregătesc o misiune navală pentru a apăra ruta maritimă, după un conflict public cu Trump, dar este puţin probabil să intervină decisiv cât timp luptele continua.

Redeschiderea Hormuzului va duce aproape sigur la o scădere bruscă a preţurilor globale ale petrolului. Producătorii din Orientul Mijlociu vor avea însă nevoie de săptămâni pentru a reporni câmpurile petroliere oprite din cauza conflictului. Rafinăriile, terminalele de export şi alte infrastructuri avariate în atacuri vor necesita mult mai mult timp pentru a fi reparate, lăsând un deficit persistent de ofertă.

După încetarea ostilităţilor, divergenţa regională a preţurilor va continua probabil să se accentueze, nu să se reducă, deoarece lanţurile de aprovizionare din SUA, de la extracţie la rafinare, rămân în mare parte intacte.

Războiul va lăsa, de asemenea, o primă de risc durabilă asupra petrolului şi gazelor din Orientul Mijlociu — afectând cel mai puternic economiile dependente de regiune.

Ideea că abundenţa de petrol a Americii o poate proteja complet de şocurile energetice globale a fost testată — şi s-a dovedit insuficientă.

Majoritatea instalaţiilor energetice majore ale Iranului, precum şi active importante din ţările vecine, au fost vizate.