Şase foşti ambasadori americani avertizează Washingtonul: Ucraina nu poate fi tratată ca monedă de schimb în negocierile cu Rusia

Şase foşti ambasadori ai Statelor Unite, inclusiv foşti reprezentanţi diplomatici la Bucureşti, avertizează că politica Washingtonului faţă de războiul din Ucraina riscă să transmită un mesaj periculos către Rusia şi către alte regimuri autoritare. Într-un articol publicat de Politico, diplomaţii susţin că supravieţuirea Ucrainei ca stat democratic nu poate deveni un element de negociere şi că o eventuală pace trebuie să garanteze independenţa ţării, nu doar să pună capăt temporar luptelor.

Autorii articolului sunt Adrian Zuckerman, ambasador al SUA în România în perioada 2019-2021, Mark Gitenstein, ambasador la Bucureşti între 2009 şi 2012 şi ulterior ambasador al SUA la Uniunea Europeană, Ron Gidwitz, fost ambasador în Belgia şi ambasador interimar la UE, Jim Gilmore, fost ambasador al SUA la OSCE, Kathleen Kavalec, fost ambasador la Bucureşti în perioada 2023-2025, şi Jim Rosapepe, ambasador al SUA în România între 1998 şi 2001.

„Ucraina nu este doar un litigiu teritorial”

Cei şase diplomaţi consideră că războiul declanşat de Rusia reprezintă un test pentru capacitatea statelor democratice de a-şi apăra principiile fundamentale.

În opinia lor, invazia rusă nu poate fi redusă la o dispută teritorială. Ei amintesc că atacurile asupra Ucrainei au vizat inclusiv populaţia şi infrastructura civilă şi că, în martie 2023, Curtea Penală Internaţională a emis mandate de arestare pe numele preşedintelui rus Vladimir Putin şi al comisarului rus pentru drepturile copiilor, Maria Lviva-Belova, în legătură cu presupusa deportare şi transfer ilegal al copiilor ucraineni.

Autorii susţin că aceste acuzaţii trebuie să facă obiectul unei forme de responsabilizare şi avertizează că modul în care se va încheia războiul va avea implicaţii dincolo de Ucraina.

Întrebarea centrală pe care o ridică este dacă Washingtonul înţelege suficient de bine miza strategică a conflictului.

În cazul în care Rusia ar reuşi să subordoneze Ucraina, argumentează foştii ambasadori, alte regimuri autoritare ar putea ajunge la concluzia că agresiunea militară poate avea succes. În acelaşi timp, ar fi pusă sub semnul întrebării credibilitatea angajamentelor de securitate ale Statelor Unite şi disponibilitatea democraţiilor de a se sprijini reciproc atunci când costurile politice devin ridicate.

Sprijinul pentru Ucraina, prezentat drept investiţie strategică

Foştii ambasadori resping ideea că sprijinirea Ucrainei ar reprezenta pur si simplu o formă de ajutor extern.

Potrivit acestora, apărarea Ucrainei trebuie privită drept o investiţie strategică în securitatea Statelor Unite şi a Europei, în credibilitatea Washingtonului şi în descurajarea unor conflicte viitoare.

Autorii fac trimitere la lecţiile perioadei de după Al Doilea Război Mondial, când Statele Unite au susţinut construirea unei ordini internaţionale bazate pe suveranitate, libertate şi stat de drept.

Ei subliniază că atât administraţii republicane, cât şi administraţii democrate au considerat în deceniile următoare că extinderea neîngrădită a regimurilor autoritare reprezintă o ameninţare pentru securitatea americană şi pentru independenţa aliaţilor SUA.

În viziunea lor, acelaşi principiu ar trebui să stea la baza politicii americane faţă de Rusia.

Negocierile de pace sunt necesare, dar nu cu orice preţ

Foştii diplomaţi susţin că negocierile pentru încheierea războiului trebuie continuate, însă avertizează că diplomaţia nu trebuie confundată cu acceptarea condiţiilor impuse de agresor.

O pace care ar determina Ucraina să renunţe la suveranitate sau care i-ar permite Rusiei să obţină timp pentru reînarmare nu ar reprezenta, în opinia lor, o soluţie durabilă.

Autorii avertizează asupra riscului ca un armistiţiu lipsit de garanţii eficiente să devină doar o pauză înaintea unui nou atac.

În acest context, ei susţin că succesul unui acord de pace nu ar trebui măsurat prin viteza cu care este semnat, ci prin capacitatea sa de a proteja independenţa Ucrainei şi de a reduce probabilitatea unui nou război.

„Împăciuitorismul” nu împiedică întotdeauna conflictele, susţin foştii ambasadori. În anumite situaţii, el poate chiar încuraja agresiunea, dacă liderii autoritari ajung la concluzia că lumea liberă nu are voinţa de a li se opune.

Critici privind folosirea sancţiunilor împotriva Rusiei

O parte importantă a argumentaţiei este dedicată sancţiunilor economice. Autorii consideră că acestea reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente nonmilitare pe care Statele Unite le au la dispoziţie pentru a influenţa evoluţia războiului.

Capacitatea Rusiei de a-şi finanţa operaţiunile militare depinde într-o măsură semnificativă de veniturile din energie, accesul la pieţele internaţionale şi reţelele utilizate pentru evitarea sancţiunilor.

Foştii ambasadori fac referire şi la deciziile administraţiei Donald Trump din septembrie şi octombrie 2026 privind legislaţia referitoare la sancţionarea Rusiei şi Iranului.

La 18 septembrie, Trump a promulgat Lindsey O. Graham Sanctioning Russia and Iran Act of 2026. Ulterior, pe 16 octombrie, preşedintele american a emis un ordin executiv prin care a suspendat sau exceptat anumite sancţiuni, restricţii şi taxe autorizate de legislaţie, invocând interesul naţional.

Decizia ridică, în opinia autorilor, o întrebare esenţială: cum intenţionează administraţia americană să folosească pârghiile economice pe care Congresul i le-a oferit?

Cei şase foşti ambasadori cer ca Washingtonul să explice care sunt obiectivele concrete urmărite prin aceste derogări, în ce fel contribuie ele la securitatea naţională americană şi în ce condiţii ar putea fi reintroduse măsurile de presiune.

„Nu trebuie abandonată diplomaţia”

Autorii subliniază că o politică fermă de sancţiuni nu înseamnă renunţarea la diplomaţie.

Problemă, susţin ei, este existenţa unei politici coerente în care relaxarea economică să fie legată de obiective de securitate clar definite.

Dacă Washingtonul îşi reduce presiunea economică fără să obţină concesii semnificative din partea Moscovei, riscă să renunţe la o parte din influenţa sa asupra Rusiei fără să rezolve problema agresiunii.

Foştii ambasadori cer aplicarea consecventă a restricţiilor, închiderea canalelor prin care sunt eludate sancţiunile şi sancţionarea companiilor sau statelor care oferă cu bună ştiinţă sprijin material efortului de război al Rusiei, atunci când acest lucru încalcă legislaţia aplicabilă.

În esenţă, argumentul lor este că Statele Unite nu ar trebui să faciliteze finanţarea unui război pe care, în acelaşi timp, afirma că vor să-l încheie.

Lecţiile invocate: Truman, Kennedy, Reagan şi Bush

Pentru a-şi susţine poziţia, cei şase diplomaţi fac apel la tradiţia bipartizana a politicii externe americane.

Harry Truman este prezentat drept exemplu al unei politici care a legat securitatea Statelor Unite de rezistenţa în faţa expansiunii autoritare. John F. Kennedy este invocat pentru modul în care a demonstrat, în timpul crizei rachetelor din Cuba, că forţa şi diplomaţia nu se exclud reciproc.

Ronald Reagan este menţionat pentru concepţia potrivit căreia libertatea trebuie apărată împotriva celor care încearcă să o suprime, iar George H. W. Bush pentru accentul pus pe suveranitate şi alianţe.

Dincolo de diferenţele dintre aceste administraţii, autorii identifică un principiu comun: securitatea americană este consolidată atunci când Statele Unite combină forţa militară, alianţele, diplomaţia şi apărarea independenţei statelor libere.

„Viitorul Ucrainei nu trebuie decis fără ucraineni”

Concluzia articolului publicat de Politico este ca o strategie care pune presiune mai mare asupra Ucrainei decât asupra Rusiei, oferă Moscovei relaxare economică fără concesii substanţiale sau cere ucrainenilor să accepte un viitor lipsit de garanţii de securitate nu poate constitui o strategie pentru o pace durabilă.

O asemenea abordare riscă, în opinia foştilor ambasadori, să recompenseze agresiunea şi să creeze condiţiile pentru noi conflicte.

Un principiu este considerat esenţial: viitorul Ucrainei nu trebuie decis fără participarea ucrainenilor.

Autorii avertizează, în final, că instituţiile democratice pot fi atacate şi distruse mult mai repede decât pot fi reconstruite. Din acest motiv, lupta Ucrainei ar depăşi cu mult cadrul actualului război.

Miza ar fi însăşi natura ordinii internaţionale: dacă lumea democratică va continua să funcţioneze ca o comunitate de state legate prin principii comune sau dacă ţările vor fi lăsate să negocieze individual cu regimuri autoritare.

În această perspectivă, istoria nu va evalua politica americană doar prin costul imediat al armelor, energiei sau sancţiunilor. O va judeca şi prin întrebarea dacă Statele Unite au sprijinit o naţiune care luptă pentru supravieţuire, dacă au rămas fidele principiilor pe care le cer şi altor state să le respecte şi dacă au contribuit la prevenirea unor războaie viitoare, demonstrând că agresiunea nu este o strategie profitabilă.