Rectorul SNSPA, portavocea cui? Pricopie propune formarea unui "guvern de armistiţiu" condus de un prim-ministru independent

Instituţiile statului nu pot funcţiona la nesfârşit în aşteptarea unor decizii politice. Cu fiecare zi care trece, costul blocajului creşte, iar România pierde timp într-un moment în care are nevoie de stabilitate, credibilitate şi capacitate de acţiune.

În ultimele săptămâni am tot auzit afirmaţii dure ale partidelor despre linii roşii, veto-uri şi condiţii. Fiecare partid pare să ştie foarte bine ce nu acceptă. Mai puţin clar este ce este dispus să accepte pentru că România să poată avea un guvern.

Poate că a venit momentul să vorbim despre un armistiţiu politic.

Nu despre o alianţă politică definitivă şi nici despre renunţarea la competiţia dintre partide. Dimpotrivă. Fiecare partid îşi poate păstra identitatea, priorităţile şi obiectivele electorale. Dar, pentru o perioadă limitată, interesul funcţionării statului trebuie să fie mai important decât confruntarea politică permanentă.

O posibilă formulă ar putea avea câteva elemente simple.

În primul rând, desemnarea unui prim-ministru independent, care să nu fie un politician activ şi care să fie acceptabil pentru principalele forţe democratice şi pro-europene reprezentate în Parlament.

În al doilea rând, formarea unui guvern de armistiţiu cu mandat limitat până la 15 februarie 2027. La acea dată, premierul îşi va depune mandatul, iar partidele care au susţinut această formulă vor decide dacă şi cum continuă colaborarea, respectiv cum asigură, mai departe, guvernarea ţării.

În al treilea rând, un cabinet parţial tehnocratizat. Nu există niciun motiv pentru a întrerupe continuitatea în domenii unde există deja politici şi proceduri aflate în derulare. Portofolii precum Dezvoltarea, Afacerile Interne, Finanţele, Educaţia (unde examenele naţionale sunt în desfăşurare) sau Fondurile Europene pot continua cu actualele formule administrative şi politice. În schimb, alte ministere pot fi ocupate de profesionişti independenţi, capabili să asigure funcţionarea eficientă a instituţiilor.

În al patrulea rând, programul de guvernare trebuie să rămână, în esenţă, cel aprobat deja de Parlament la instalarea Guvernului Bolojan şi susţinut de PSD, PNL, USR, UDMR şi Grupul Minorităţilor Naţionale. El poate fi actualizat în funcţie de evoluţiile economice şi sociale, dar nu există motive pentru abandonarea liniilor de reformă asupra cărora a existat deja un acord politic.

În sfârşit, premierul independent ar trebui să îşi asume public două angajamente: că nu va participa la jocuri politice pe durata mandatului (adică îşi va păstra echidistanţa) şi că va demisiona la data stabilită, 15 februarie 2027. Astfel, nimeni nu va putea suspecta că funcţia este folosită ca platformă pentru construcţii politice personale.

Nu văd astăzi o altă soluţie realistă pentru ieşirea din impas. Fără un acord între PSD, PNL, USR, UDMR, Grupul Minorităţilor Naţionale şi eventual alte forţe democratice dispuse să susţină stabilitatea instituţională, criza actuală riscă să se prelungească inutil.

Politica democratică nu este arta ultimatumului. Este arta compromisului în interes public. Iar întrebarea importantă nu este cine câştigă negocierile şi cine le pierde. Întrebarea este cine este dispus să facă paşii necesari pentru că România să poată merge mai departe.