Politica realistă a Iranului în Caucaz
Problema iraniană are la ora actuală un rol important pe scena internaţională. Această problemă este mult mai amplă şi mai complicată decât poate părea la prima vedere şi nu se reduce la aspiraţia Teheranului de a se dota cu arme nucleare. Iranul este acuzat de faptul că alimentează instabilitatea regională şi nutreşte ambiţii geopolitice mari. Chiar dacă astăzi Iranul este deschis jocurilor geopolitice, el rămâne în primul rând o putere regională, a cărei prezenţă este cu precădere vizibilă în Orientul Mijlociu (OM), în Asia Centrală şi în Caucazul de Sud, notează analistul rus Serghei Markedonov, în paginile publicaţiei americane The National Interest.
Felul în care Iranul se comportă în Caucaz relevă o îmbinare de politică realistă pragmatică şi de abordări ideologice ferme. Totodată, aici, spre deosebire de alte regiuni, elementele realiste sunt mult mai evidente, în pofida naturii religioase a Republicii Islamice Iran.
Iranienii sunt şi acum extrem de sensibili la pierderea imenselor teritorii care au aparţinut odată Imperiului Persan: Azerbaidjanul de Nord, Armenia de Est şi Daghestanul de Sud. Mulţi experţi iranieni văd premizele actualei instabilităţi din Caucaz în înfrângerea istorică pe care a suferit-o Imperiul Persan în secolele XVIII şi XIX.
Ţinând cont de aceasta, politica iraniană din Caucaz se remarcă prin următoarele priorităţi: În primul rând, Teheranului îi displace profund prezenţa în regiune a oricăror altor jucători externi. Iranul consideră problemele caucaziene prerogativă legală a ţărilor din regiune - Georgia, Azerbaidjan, Armenia - şi a trei mari jucători regionali: Iran, Turcia, Rusia.
Acest lucru explică încăpăţânarea pe care Iranul o manifestă, de exemplu, în problema regiunii Nagorno Karabah, teritoriu disputat între Armenia şi Azerbaidjan. În această problemă Teheranul a elaborat propriile alternative la 'Principiile de la Madrid', care constituie parte importanta a discursului său politic extern. Aceste principii arată că Iranul nu este interesat într-o soluţionare a conflictului care ar prevedea prezenţa de forţe de pacificare internaţionale. Teheranul este nemulţumit cu precădere de prezenţa crescândă a Israelului în Caucaz. Astfel, Iranul încearcă să transfere pe scena caucaziană divergenţele pe care le are cu Tel Avivul în OM.
În al doilea rând, Teheranul se pronunţă pentru menţinerea statu-quo-ului în Caucazul de Sud, continuă analistul rus. În abordarea sa faţă de conflictele etnice din Georgia, Teheranul se poziţionează ca oponent al Moscovei: Iranul nu este gata să recunoască independenţa Abhaziei şi Osetiei de Sud. Fiind o ţară în care locuiesc milioane de azeri, Iranul nu este interesat în crearea de precedente care să întărească poziţiile separatiştilor.
În al treilea rând, construind relaţii bilaterale cu statele din Caucaz, Iranul preferă să se bazeze pe egoismul naţional, nu pe dogma religioasă. Majoritatea populaţiei azere o constituie musulmanii-şiiţi, însă solidaritatea religioasă nu joacă un rol important în relaţiile iraniano-azere. Autorităţile azere critică în mod regulat Iranul pentru sprijinul acordat islamiştilor din Azerbaidjan. Între timp, spiritualitatea iraniană pretinde la statutul de lider spiritual al tuturor şiiţilor din lume. O tensiune suplimentară în relaţiile dintre cele două ţări creează problema Azerbaidjanului de Sud: din când în când, preşedintele azer formulează pretenţia de a deveni liderul tuturor azerilor.
În afară de aceasta, există problema statutului Mării Caspice, în care poziţiile Azerbaidjanului şi Iranului diferă substanţial. Cu toate acestea, după destrămarea Uniunii Sovietice, relaţiile dintre Iran şi Azerbaidjan au cunoscut nu doar momente de criză, ci şi perioade de dezgheţ. În luna martie, după o serie de scandaluri legate de spionaj, miniştrii apărării celor două ţări au desfăşurat o reuniune la care au discutat posibilităţile pregătirii în comun a forţelor armate.
La rândul lor, relaţiile dintre Armenia şi Iran se dezvoltau în perioada postsovietică în mod foarte reuşit, factorul religios nejucând un rol determinant. Este posibil ca acest vector al politicii externe iraniene să fie cel mai pur exemplu de pragmatism. Armenia creştină a devenit un important partener al Republicii Islamice, interesată în căutarea unor contraponderi pentru forţa crescândă a Turciei. În timp ce două protocoale de normalizare a relaţiilor, semnate de Ankara şi Erevan la Zurich, nu au dus la rezultate concrete, Iranul lucrează la proiecte energetice şi în domeniul transporturilor, al căror scop este de a reduce izolarea geopolitică a Armeniei.
Chiar şi Georgia, în pofida politicii sale pro-NATO şi a antiamericanismului Iranului, este interesată în menţinerea unor bune relaţii cu Teheranul. Ţările au renunţat reciproc la regimul de vize, la Batumi a fost inaugurat un consulat iranian şi au fost reluate cursele aeriene directe Teheran-Tbilisi.
Desigur, relaţiile ruso-iraniene nu se limitează la contextul caucazian, chiar dacă această regiune este extrem de importantă pentru dinamica lor. După faţada de paradă a relaţiilor dintre Moscova şi Teheran se ascund multe contradicţii. Teheranul se teme că, în cazul în care republicile nord-caucaziene se vor rupe de Federaţia Rusă, în regiune va începe să domine Turcia, adversarul istoric al Iranului.
Curios este că în timpul celor două războaie din Cecenia purtate de Rusia, Teheranul sublinia în mod insistent că nu-i sprijină pe islamiştii separatişti. Pe de altă parte, nu trebuie eludat sprijinul activ pe care Teheranul îl acordă diverselor organizaţii islamiste, care văd în islamiştii din Caucaz nişte aliaţi. Aici există o contradicţie: oficial Iranul nu se amestecă în treburile interne ale Rusiei în Caucazul de Nord, însă sprijină forţele radicale islamice, solidare cu cele din Caucaz.
De altfel, Caucazul nu este singurul motiv de tensiune între Turcia şi Iran. Cu toate că în ultimii ani Turcia încearcă să-şi schimbe în mod radical rolul în Caucaz şi în OM, aceste schimbări reducând altercaţiile dintre Ankara şi Teheran, lucrurile sunt încă departe de o încredere deplină între cele două ţări. În 'Platforma caucaziană' propusă după războiul ruso-georgian din 2008, Turcia a ignorat Iranul, lăsându-l în afara 'zonei de securitate caucaziene'. Cu toate acestea, în sistemul său de securitate, '3+3', Teheranul a inclus Ankara.
Politica Iranului din Caucaz rămâne una echivocă. Retorica sa zgomotoasă nu corespunde foarte bine paşilor întreprinşi, pentru care este caracteristic realismul politic extern. Desigur, retorica antisemită şi antiamericană a Teheranului nu poate fi trecută cu vederea, însă în Caucaz iranienii au demonstrat că ştiu să poarte un joc geopolitic pragmatic, conchide Markedonov, pentru The National Interest.
