Oameni care au refuzat pactul cu Răul. 113 ani de la naşterea Elisabetei Rizea. Omagiu luptătorilor anti-comunişti
Comuna Domneşti (judeţul Argeş) a găzduit vineri, 27 iunie, simpozionul dedicat Elisabetei Rizea, la 113 ani de la naşterea ei pe muscelele Domneştiului. Evenimentul a debutat cu o slujbă de pomenire la Monumentul Luptătorilor Anticomunişti din comună şi a continuat cu expunerile invitaţilor la Casa de Cultură din localitate.
An de an, profesorul şi publicistul Bogdan Grigore organizează astfel de evenimente la Domneşti, locul unde s-a născut Viteaza din Nucşoara – cum i se spune Elisabetei Rizea – pentru a onora memoria extraordinarei femei, rămasă în istorie ca un etalon de demnitate, credinţă şi curaj. Într-o Românie în care memoria eroilor se estompează de la o zi la alta, acoperită de vuietul cotidian în timp ce propaganda ruso-securistă promovează nostalgii după regimul comunist, demersul profesorului Bogdan este nu doar lăudabil, ci necesar.
Sondaje efectuate de-a lungul ultimilor ani arată că aproape jumătate dintre români regretă comunismul. Că tot aproape jumătate nu mai ştiu ce s-a întâmplat la Mineriadă. Aceasta pentru ca statul român, confiscat după Revoluţie de comunişti şi securişti, nu a pedepsit niciodată crimele comunismului. Torţionarii sunt liberi şi au pensii speciale. Trecutul de crime n-a fost asumat, explicat, reparat. Eroii nu sunt onoraţi, ci dimpotrivă, sunt aruncaţi în uitare. Inclusiv casa Elisabetei Rizea de la Nucşoara se părăgineşte de la o zi la alta. Pereţii se coşcovesc şi se crapă, iar statul român nu investeşte nimic pentru a o salva. La fel cum nu investeşte în construirea de muzee ale comunismului, astfel încât tinerele generaţii să înveţe cum a fost cu adevărat în acel regim, iar noi, cei mai în vârstă, să nu uităm ororile prin care am trecut. Recuperarea memoriei, expunerea trecutului aşa cum a fost el, cu samavolnicii şi traume, este unul din cele mai bune instrumente pentru a combate războiul hibrid, deşănţata propagandă naţionalist-securistă şi pentru a ţine poporul ancorat în Bine şi Adevăr. Dar acest lucru nu se face la nivel de stat ci doar prin iniţiative individuale, precum cea a profesorului Grigore.
Cum 2025 este anul centenarului Patriarhiei Române şi, totodată, suntem în anul omagial al Fericitului Cardinal Iuliu Hossu, tema simpozionului din acest an a fost „Clerici şi monahi împotriva regimului totalitar comunist”.
Au participat şi au conferenţiat Germina Nagâţ – membră a Colegiului CNSAS şi fostă şefă a Departamentului de Investigaţii din acea instituţie, Cristian Vasile – Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, Marius Vasileanu – profesor de antropologia religiilor, Dragoş Ursu – Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, Bogdan Vârvoreanu – strănepotul Elisabetei Rizea şi Marieva Ionescu – redactor de carte şi traducător.
Conferinţele celor prezenţi ne-au readus aminte că, deşi la începutul regimului comunist a existat un moment de profundă laşitate a Bisericii majoritare – însuşi capul Bisericii Ortodoxe a contribuit la desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma de către comunişti – au existat însă printre noi şi clerici de o profundă probitate morală. Clerici care şi-au onorat credinţa, L-au onorat pe Dumnezeu, şi-au onorat propria conştiinţă şi nu au făcut pactul cu Răul trădării morale.
Conferenţiarii prezenţi au evocat astfel de nume, numele unor prelaţi care nu au făcut rabat de la conştiinţă şi credinţă, plătind pentru aceasta un preţ greu.
Cercetătorul Cristian Vasile a reamintit povestea Cardinalului Iuliu Hossu, fost episcop greco-catolic de Cluj-Gherla şi un important apărător al Bisericii Române Unite cu Roma. În 1948, a refuzat să treacă la ortodoxie, după ce regimul comunist a interzis Biserica Greco-Catolică. Din acest motiv, a fost arestat şi a petrecut 22 de ani în detenţie sau domiciliu forţat.
La rândul său, Dragoş Ursu a reamintit patimile părintelui Liviu Galaction Munteanu, preot greco-catolic, teolog şi profesor, cunoscut pentru credinţa şi verticalitatea sa.
După desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma de către comunişti în 1948, Liviu Galaction Munteanu a refuzat să treacă la ortodoxie. A fost arestat de Securitate şi supus la anchete dure şi umilinţe.
Comuniştii îl duceau în zeghe de la biserica unde slujea la tribunal, ca oamenii de pe străzi să vadă ce păţesc cei ce se opun regimului. Intrat în închisoare la 60 de ani, într-o condiţie de sănătate relativ bună, în mai puţin de 2 ani de puşcărie a ajuns într-o stare medicală teribilă. După doi ani de chinuri ajunsese o epavă, cu coloana vertebrală fracturată, într-un coviltir, epuizat şi distrus. În 1951 a murit în închisoare, ca urmare a condiţiilor grele şi tratamentului inuman.
Un alt exemplu de eroism l-a adus Germina Nagâţ. Ea a rememorat chipul luminos al doctorului preot Martin Benedict. Hirotonit în taină, cu o viaţă marcată de discreţie, persecuţie şi dăruire faţă de semeni, el a avut parte de un sfârşit dureros.
Martin Benedict a fost hirotonit în secret de Alexandru Todea, cel care avea să devină cardinal al Bisericii Greco-Catolice. Ceremonia a avut loc în septembrie 1980, în biserica din Slănic Moldova, cu uşile închise. În anul 1983, face parte din grupul de pelerini prezenţi la Beatificarea Fericitului IEREMIA VALAHUL, celebrată în Piaţa Sfântul Petru din Roma.
După întoarcerea în ţară din Vatican, în 1984, autorităţile comuniste au declanşat iadul asupra lui. Prima percheziţie a avut loc în casa medicului, din Oneşti (fost Gheorghe Gheorghiu Dej) În timpul percheziţiei au fost găsite obiecte de cult: o stolă, o Biblie, un rozariu, un potir. A fost obligat să recunoască ceea ce ţinuse ascuns până atunci: că era şi preot franciscan.
După percheziţii, doctorul Benedict era anchetat constant. Era luat cu maşina Miliţiei, sub pretextul unor anchete, ca să fie văzut de cunoscuţi şi pacienţi. Operat în 1972, medicul avea probleme grave de sănătate, avea nevoie de mese regulate şi hidratare. Anchetele îl afectau vizibil, iar starea lui se înrăutăţea treptat. Presiunea psihică era imensă. Şi, probabil, şi cea fizică. Deşi nu s-a plâns niciodată de agresiuni fizice, în ziua morţii sale – 12 iulie 1986 – unul dintre nepoţii care îl îngrijea a observat vânătăi pe braţe şi pe spate.
Comuniştii l-au persecutat pentru că nu înţelegeau de ce nu s-a făcut preot pe faţă. Îl suspectau de ceva ascuns. Îl suspectau chiar de spionaj pentru Vatican. Martin Benedict se făcuse însă preot pentru că înţelegea că omul nu e doar trup, ci şi suflet. Şi voia să îşi trateze pacienţii ca pe purtători de suflete care au şi ele nevoie de vindecare.
Martin Benedict, om care vindecase trupurile şi sufletele atâtor bolnavi, a murit în chinuri în urma anchetelor Securităţii, din cauza unei hemoragii interne, provocată, oficial, de o ciroză hepatică.
Culmea ironiei, statul român a continuat să-i nege suferinţa şi după moarte. Papa Francisc l‑a proclamat Venerabil pe Martin Benedict la 17 decembrie 2022, după ce Vaticanul a recunoscut că el a trăit virtutea creştină în mod eroic – primul pas formal spre beatificare.
Pentru completarea dosarului pentru beatificare, Vaticanul a încercat să adune dovezi că Benedict a fost anchetat de Securitate. Statul român însă nu le-a furnizat. Fraţii franciscani Eugenio Bejan şi Silvestru Bejan, ajutaţi de Germina Nagâţ au încercat personal să obţină acele acte. Culmea ironiei, Poliţia le-a comunicat că „materialele de mică importanţă” se distrugeau după 30 de ani de la deces, deci nu mai are niciun înscris despre anchetele vizându-l pe Benedict. Cu mari eforturi – audienţă la Poliţia Bacău etc. – fraţii Bejan, care se ocupă de 20 de ani de dosarul Benedict, şi Germină Nagâţ au reuşit să obţină fila de registru care să demonstreze existenţa unei anchete a Securităţii. Anchetă confirmată altminteri de martori. Dacă documentele ar fi fost obţinute mai rapid, poate beatificarea ar fi fost săvârşită mai repede şi noi, românii, am fi avut încă un sfânt.
Dar vrea statul român sfinţi?
Aşa cum a explicat profesorul Marius Vasileanu, comunismul, la fel ca şi fascismul, a fost o formă a „religiei politice”. Misticii creştini au fost percepuţi drept inamicul principal al ideologiei comuniste. Regimul nu înţelegea slujbele, nu înţelegea dimensiunea spirituală, aşa că a încercat să o elimine. Misticii erau elita reală a Bisericii – marii rugători – şi tocmai pe aceştia i-au vânat.
Comuniştii i-au detestat, cu o ură ontologică, pe adevăraţii credincioşi. I-au aruncat în închisori, bătut, torturat, schingiuit, omorât. Din păcate, se ştiu încă prea puţine lucruri despre sfinţii dintre noi. Despre cei care au slujit numele Domnului cu smerenie şi credinţă autentică şi pentru asta au plătit cu libertatea, durere, tortură şi uneori chiar cu viaţa.
Şi, aşa cum a subliniat ulterior conferinţei profesorul Bogdan într-un interviu pentru Epoch Times, în 1989 l-am dat jos pe Ceauşescu. Dar nu şi comunismul. Nu de tot. Instituţiile statului sunt încă pline de ei.
Recuperarea memoriei
La finele evenimentului, am avut plăcerea de a vizita, alături de invitaţii la simpozion şi de profesorul Grigore, casa Elisabetei Rizea. Am găsit-o nu în paragină, dar degradată accentuat.
Strănepotul eroinei în Nucşoara se străduieşte să o ţină întreagă. A început ceva lucrări de renovări. Dar trebuie fonduri, de care nu dispune. Autorităţile locale au ajuta cu ceva bani dar insuficient pentru ca locuinţa să fie renovată cum trebuie şi tranformata în muzeu, în ancoră pentru memorie.
Povestea Elisabetei Rizea, eroina comemorată vineri la Domneşti
Elisabeta Rizea, cunoscută drept „Viteaza din Nucşoara”, a rămas în conştiinţa colectivă drept un simbol al curajului, demnităţii şi jertfei în lupta anticomunistă din România. S-a născut pe 28 iunie 1912, într-o familie de ţărani din comuna Domneşti, judeţul Argeş, şi a trăit toată viaţa în satul Nucşoara, fără să aibă parte de prea multă şcoală. A fost o femeie simplă, dar cu un simţ al dreptăţii şi al onoarei neclintit, care avea să o aşeze printre cele mai importante figuri ale rezistenţei împotriva regimului comunist.
Motivul pentru care Elisabeta Rizea a urât comunismul nu a fost doar ideologic, ci profund personal. Unchiul Elisabetei Rizea, prieten intim cu Ion Mihalache, a fost împuşcat de un agent al Siguranţei în 29 martie 1948.
Elisabeta şi-a găsit forţa să se împotrivească aceluiaşi sistem criminal care i-a distrus familia. Într-o mărturie emoţionantă, ea spunea: „Uite pentru ce am făcut io ce-am făcut, doamnă! Că sunt înaintea icoanei şi Dumnezeu aşa să mă ajute dacă mint… Mi-au omorât unchiu ăsta. Mi l-a împuşcat când a venit comuniştii. Nu putea face comunismul de el, d-aia l-au împuşcat.”, scrie Historia.ro.
Împreună cu soţul ei, Gheorghe Rizea, s-a alăturat reţelei de sprijin a partizanilor din grupul de rezistenţă condus de colonelul Arsenescu şi maiorul Arnăuţoiu, numită de securişti „banda Arsenescu-Arnăuţoiu”. Aceşti eroi se ascundeau în Munţii Fagarasului, fiind consideraţi de comunişti „bandiţi”, iar de către oamenii locului – adevăraţi luptători pentru libertate. Elisabeta Rizea le-a dus, timp de patru ani, alimente, bani, haine şi informaţii, riscându-şi zilnic viaţa. Casa ei din Nucşoara a fost etichetată de regim drept „casă de bandiţi”, iar ea a fost catalogată drept „duşman al poporului”.
Pe 18 iunie 1949, a fost prinsă de Securitate, bătută cu sălbăticie şi închisă timp de patru zile în subsolul unei clădiri din localitate. A urmat o condamnare de şapte ani pentru „favorizarea infractorului” – o formulare cinică pentru sprijinul acordat rezistenţei anticomuniste. Dusă în lanţuri la închisoarea de la Piteşti, Elisabeta a fost închisă într-o celulă de maximă securitate, unde a fost torturată pentru a divulga locurile în care se ascundeau partizanii. A fost bătută până la leşin, schingiuită şi umilită în cele mai crude moduri, dar nu a spus nimic.
După eliberarea din 1956, în loc să se oprească, a continuat lupta pe cont propriu.
Se târa prin curte, se furişa noaptea prin ulucile scoase din gard, ascundea hrana şi mesajele într-o scorbură de salcie, spiona Securitatea printr-o cană lipită de perete şi transcria ce auzea. „Făceam toate drăciile contra comunismului”, mărturisea cu o sinceritate dezarmantă. A fost din nou arestată, torturată şi condamnată la 25 de ani de muncă silnică. A trecut prin cele mai dure închisori ale regimului: Piteşti, Jilava, Mislea, Arad, Miercurea Ciuc. A fost bătută, spânzurată de păr, scalpul i-a fost smuls, dar niciodată nu şi-a trădat camarazii.
Elisabeta Rizea a fost eliberată în 1964, odată cu amnistia generală, şi s-a întors în satul ei, unde a găsit casa devastată. A trăit modest, supravegheată de Securitate, dar niciodată nu şi-a plecat capul. După 1989, a devenit o figură publică, iubită şi respectată. A impresionat întreaga ţară prin mărturiile sale din serialul Memorialul Durerii şi a fost vizitată, în 2001, de Regele Mihai şi Regina Ana.
Elisabeta Rizea a murit pe 6 octombrie 2003, la vârsta de 91 de ani, dar povestea şi amintirea demnităţii ei rămân vii. Ultima ei dorinţă a fost simplă, dar profundă: „Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să ştiu că s-a limpezit lumea.”
Lumea nu s-a limpezit, din păcate. Dimpotrivă, e tot mai tulburată de războiul hibrid şi de interese ostile binelui ţării. Dar adevăratele repere, aşa cum e Viteaza din Nucşoara, ne ajută să despărtim binele de rău, să distingem adevărul de minciună. Rizea a fost, este şi va rămâne o mărturie vie a faptului că adevărul, loialitatea şi credinţa nu pot fi înfrânte nici de cea mai neagră teroare. Şi aceast lucru dă curaj şi speranţă.
* * *
L-am întrebat pe strănepotul Elisabetei Rizea, Bogdan Vârvoreanu, cum a rezistat străbunica lui prigoanei comuniste. Cum a rezistat la toate chinurile la care a fost supusă? Interogatoriilor, torturilor, anilor grei de închisoare.
"Prin credinţă", a răspuns strănepotul. "Străbunica mi-a povestit că se ruga mereu. Spunea că se ruga când o anchetau. Îşi făcea cruce cu limba în gură şi se ruga"
