O poveste uluitoare: la 101 ani, Elena Ionescu ştie că cel mai preţios lucru este libertatea
alte articole
Elena Ionescu a plecat în SUA la 78 de ani, a obţinut cetăţenia la 87 de ani şi a fost sărbătorită la împlinirea vârstei de 100 de ani de oficialităţile din New Jersey. Acum, la 101 ani s-a reîntors acasă la Braşov, povestea sa senzaţională de viaţă fiind dezvăluită în publicaţia locală «Casa sfatului»
Fostă deţinută politic, fusese toată viaţa persecutată de Securitate. Până la urmă, în 1988, i-au dat drumul să plece în America, la fiul ei, considerând că nu mai este niciun pericol dacă pensionara de 78 de ani nu se mai întoarce în ţară. Nimeni nu ar fi crezut atunci că bătrâna va reuşi să-şi ia cetăţenia americană şi se va întoarce apoi de mai multe ori în România, într-o ţară mult schimbată, în care Securitatea fusese desfiinţată. Ultima oară s-a întors la Braşov acum câteva zile, la 101 ani!
Biografia Elenei Ionescu este de-a dreptul incredibilă. A fost profesoară de bune maniere la un pension, deţinut politic, şi-a crescut singură copiii, în timp ce soţul a făcut 16 ani de puşcărie. Poliţia politică comunistă i-a făcut viaţa un coşmar. Dar, totuşi, târziu, la bătrâneţe, a reuşit să trăiască în cea mai liberă ţară. Acum are 101 ani şi nu-i este frică să străbată mii de kilometri cu avionul pentru a vedea oraşul în care a trăit cea mai mare parte a vieţii şi în care este înmormântat soţul ei.
Între cele două războaie mondiale, soţul ei, Gheorghe Ionescu, a fost prefect al Galaţiului din partea legionarilor. Când au venit comuniştii la putere, i-au arestat. Soţul a primit o condamnare de 18 ani, iar soţia a fost o «victimă colaterală» pentru că, deşi nu făcuse niciodată politică, a fost închisă şi ea în temniţă. A trecut prin chinuri inimaginabile. În temniţă, soţia fostului ministru Bujoiu i-a murit în braţe. Era iarnă şi gardianul arunca apă rece pe podeaua de ciment strigându-le: ,,Na, dormiţi dacă aveţi chef!”
Când anchetatorii s-au lămurit că nu a avut nicio legătură cu politica, după aproape un an, au eliberat-o. La Galaţi, când a ajuns acasă, a leşinat. A bolit mai multe săptămâni şi părea că nu o să-şi mai revină. Vărul ei din Braşov a chemat-o să stea la el să-şi refacă sănătatea la aer curat. Chiar şi sora ei a sfătuit-o să plece din Galaţi, unde toată familia era urmărită de Securitate, oriunde se duceau.
La Braşov, o fostă elevă de-a ei, al cărei soţ era maistru la Uzina Tractorul, i-a găsit un loc de muncă. În 1952, a primit o locuinţă într-o cameră de trecere, în care să stea cu cei doi fii ai săi, Mihai şi Justin. În anul 1964, în urma amnistiei internaţionale, soţul ei a venit acasă, după 16 ani de detenţie la Aiud, cu sănătatea ruinată. Bolnav de hemoftizie, a trebuit să fie internat la un sanatoriu.
În decembrie 1967 au fost anchetaţi din nou de Securitate după ce vecinii care treceau prin cămăruţa familiei au declarat că soţii Ionescu au tipărit două mii de manifeste anticomuniste.
În 1981, soţul ei, chinuit de boală, s-a stins pe patul de spital. După moartea soţului, fiul cel mare, Mihai, a fost luat de mai multe ori la Securitate pentru că vorbea „duşmănos” despre regim şi solicitase să plece din ţară. A făcut greva foamei ca să fie lăsat să plece în America. Bătut crunt de securişti la tălpi şi testicule, a pierdut orice şansă de a face copii. Până la urmă, a fost lăsat să plece în SUA, în 1979. Fiul cel mic s-a căsătorit cu o tânără din Germania Federală şi a plecat şi el. La începutul anilor 80, Securitatea a dat-o afară din casă pe Elena Ionescu…
Tot ce-şi mai dorea, deşi ajunsese la pensie, era să apuce să trăiască în libertate. lar America era cel mai frumos vis pentru orice român în timpurile acelea. După mai multe cereri, este lăsată să plece în vizită la fiul ei, în 1988. În forfota aeroportului Kennedy s-a strecurat cu grijă pentru că, în mână, avea un cozonac în hârtie, pregătit pentru fiul ei. Nu s-a mai întors în ţară decât după Revoluţie, ca să-şi vadă prietenele.
În 1998 a putut să solicite cetăţenie americană. „Nu mi-a fost greu. Preferam să învăţ noaptea tot felul de date despre America. Cine au fost preşedinţii, când s-a semnat declaraţia de independenţă şi desigur, limba engleză. Jurământul l-am depus într-o sală imensă, împreună cu o mie de imigranţi de toate naţiile. Am rostit în cor jurământul de cetăţean al Statelor Unite ale Americii. Aripa din stânga era ocupată de handicapaţii în cărucioare. Portoricanii şi mexicanii erau aliniaţi în dreapta. Mi-au dat lacrimile de emoţie”, îşi aminteşte. Avea 87 de ani şi i-a fost destul de greu să se adapteze. Ca profesoară, predase în limba franceză, dar engleza era complet străină. A reuşit până la urmă sa o înveţe. Şi-a făcut de fiecare dată datoria de cetăţean american. Are chiar o opţiune politică foarte clară: votează tot timpul cu republicanii.
De când a ajuns în America, continuă povestea publicaţia locală «Casa sfatului», a locuit cu fiul ei. Mihai are o soţie de origine indoneziană şi locuieşte în New Jersey. Familia e mare, plină de nepoţi, verişori de origine asiatică. Marea supărare a doamnei Ionescu este că nora sa este înnebunită după mâncarea asiatică, deşi a încercat de mai multe ori sarmale, ciorbă de burtă sau drob de ciuperci făcute de doamna Ionescu. Când a revenit în ţară, la 97 de ani, a crezut că este pentru ultima oară. A mers şi a îngrijit mormântul soţului, la cimitirul din Bartolomeu şi şi-a depus actele pentru a fi recunoscută ca fost deţinut politic.
În ultimii ani, îşi petrece zilele la „Clubul pentru persoane vârstnice – Golden Years”, din Patterson, New Jersey. În fiecare dimineaţă, un autobuz special o ia din faţa casei fiului său şi o transportă până la club. Aici, împreună cu alţi vârstnici, desfăşoară diferite activităţi. Este veterana centrului, printre mulţi alţi bătrâni de diferite naţionalităţi. Are chiar o prietenă bună, mai tânără cu 30 de ani, venită din Basarabia, cu care vorbeşte în limba română. De ziua mărţişorului, în 2011, la împlinirea unui secol de viaţă a fost sărbătorită la club. „Fetele”, cum le spune doamna Ionescu colegelor ei, împreună cu administraţia clubului, i-au pregătit mai multe surprize. Fiul ei i-a pregătit două torturi imense, de câte 100 porţii fiecare. A fost prezent şi primarul oraşului Patterson, precum şi o delegaţie din partea guvernatorului statului Jersey, care i-au înmânat o diplomă de onoare. Momentul cel mai emoţionant a fost atunci când braşoveanca a cântat pentru audienţă mai multe melodii. Păstrează şi acum un balon festiv, pe care este scris cu litere aurite „Princess”. Într-adevăr, în acea după amiază s-a simţit ca o prinţesă.
Acum, a ales ca zi de întoarcere în ţară data de 11.09.2012, chiar la 11 ani de la atentatele teroriste din New York. Dar curajul cel mai mare a fost că, la 101 ani a urcat în avion pentru a străbate miile de kilometri ce despart America de Braşov. A fost chiar nevoie să schimbe cursa în Paris, la aeroportul Charles De Gaulle. A asistat acolo la o scenă care a şocat-o: poliţia franceză nu au lăsat-o să urce în avion până când nu a terminat de îmbarcat un grup de ţigani, alungaţi din Franţa. Vameşilor nu le-a venit să creadă că în dreptul datei de naştere din paşaport este trecut anul 1911! Au glumit cu ea şi au fost foarte amabili. În ţară, vameşii români s-au oferit să o transporte pe scări cu un cărucior special.
La Braşov şi-a întâlnit prietenii şi, nerăbdătoare, le-a povestit o sumedenie de lucruri despre viaţa ei din America. Are probleme cu vederea, auzul şi picioarele, dar este foarte lucidă. Se închină în fiecare seară la o icoană pe care o poartă cu ea peste tot. Spune că trăieşte pentru că aşa vrea Dumnezeu şi că, deşi a avut o viaţă grea, a fost tot timpul fericită datorită credinţei. A învăţat însă că lucrul cel mai de preţ este libertatea şi niciodată nu este prea târziu pentru a o obţine. Trăieşte încă nostalgia vemurilor de dinainte de război şi este convinsă că România a fost distrusă de comunism.
