Mircea Tutovan, "tunarul" care a pus umărul la cucerirea ultimul trofeu important pentru voleiul românesc

Fosta glorie a voleiului românesc Mircea Tutovan, supranumit în anii '70 "tunarul Europei", datorită serviciilor puternice şi atacurilor devastatoare, mai este astăzi legat de sportul care l-a consacrat doar prin postura de spectator de lux la partidele pe care echipa masculină de primă ligă din Zalău le dispută pe teren propriu.

Maestru emerit al sportului, câştigător alături de Dinamo a nouă campionate, a unei Cupe a Cupelor şi a unei Cupe a Campionilor, Tutovan a fost şi un component de bază al echipei naţionale, unde a jucat peste 300 de partide şi a reuşit două locuri trei la Campionatul European.

Anii în care atacurile lui Mircea Tutovan ajungeau uneori până în tavanul sălii de sport sau în care serviciile sale din săritură revoluţionau acest sport au rămas însă în urmă, chiar dacă fostul voleibalist are şi astăzi acelaşi fizic impresionant şi, mai ales, aceeaşi mustaţă din anii de glorie, poate puţin mai grizonată.

Printre amintirile dragi lui la loc de cinste este, cum altfel, câştigarea ultimului trofeu important pentru voleiul românesc, Cupa Campionilor Europeni, în tricoul lui Dinamo.

Dinamoviştii învingeau la Palma de Mallorca, pe 19 februarie 1981, formaţia ŢSKA Moscova, cu un dramatic 3-2. Victoria venea chiar în anul în care Tutovan primise aprobarea de a pleca la Şimleu Silvaniei, la insistenţele unui celebru doctor al vremurilor respective, Ioan Puşcaş, un apropiat al regimului Ceauşescu.

"Eu m-am întâlnit cu doctorul în 1974, la Campionatul Mondial din Mexic, şi am rămas amici, am ţinut legătura. Eu sunt ardelean, de lângă Mediaş, şi mă cam săturasem de Bucureşti. N-aveam însă cum să vin dacă nu era doctorul Puşcaş. Jucam încă bine, eram în primii trei din ţară ca trăgător. De la Dinamo era o vorbă: pleci cu picioarele înainte. Am avut noroc că doctorul Puşcaş era pe cai mari şi a rezolvat.

A fost la ministrul adjunct care se ocupa cu problemele astea la Ministerul de Interne, generalul Dănescu cred. Noi aveam în perioada aia finala Cupei Campionilor în Spania. "Cât iei să te duci la Şimleu Silvaniei? 120.000 de lei zic eu. O sumă frumoasă, eşti bun, zice generalul. Mă, îţi dau drumul să pleci. Dar dacă iei Cupa Campionilor, îţi dau dezlegare să pleci unde vrei", povesteşte fostul voleibalist, care menţionează că a primit transferul chiar înainte de plecarea în Spania.

În Cupa Campionilor, echipa din România câştigase toate meciurile din Grupa Finală, respectiv 3-0 cu Gwardia Wroclaw (Polonia) şi NMKY Pieksamaki (Finlanda). În finala cu ŢSKA Moscova, Dinamo a luat conducerea, câştigând două seturi cu 15-11 şi 15-9, însă ruşii au revenit, egalând după 15-7 şi 15-8. Echipa bucureşteană a reuşit să învingă în decisiv cu 15-6 şi să-şi adjudece trofeul.

"Îi batem pe ruşi primele două seturi, iar apoi se face 2-2. Antrenor atunci era Willy Schreiber, care îmi spune: "Măi Mircea, o să pierdem". Eu eram cu dezlegarea în buzunar, oricum plecam. Dar m-am gândit că poate e ultima finală pe care o joc. Zic, neamţule, fac rost de un automat şi pe toţi vă pun jos dacă nu câştigăm. Măi, eşti nebun, zice antrenorul. Atunci erau cinci minute pauză la 2-2. El luase jucătorii la exerciţii şi genoflexiuni.

I-am rugat să mă lase pe mine să vorbesc cu colegii. Îi spun căpitanului de echipă, Cornel Oros, să îmi ridice mie, oriunde sunt. I-am bătut sub 10. Ţin minte ultima minge. A fost un semi-as. Era Emilian Vrâncuţ — a murit săracul. Avea minge de Cupa Campionilor în mână când a servit. I-a tremurat mâna, săracul. Am văzut cum a luat "puful" de pe fileu. A servit în mijlocul terenului şi mingea n-a putut fi scoasă de cel considerat cel mai bun primitor din Europa. Şi acum parcă văd", spune Tutovan.

Aşa cum se obişnuia, victoria a fost serbată la hotelul unde era cazată echipa, însă petrecerea nu a fost aşa cum şi-o imaginau românii.

"După meci, ne-am dus la hotel unde era era bufet suedez: mâncai şi beai ce voiai. Am strâns mesele una lângă alta şi i-am spus unui coleg mai tânăr, rezervă: îmi pui trei rânduri de bere, la doză, cât ţin mesele. Dacă un milimetru una nu e aliniată, e vai de capul tău. Cobor mai târziu, la costum, mă uit şi văd că berile erau aliniate. Ne-am apucat de distracţie, dar nasol a fost că lângă noi a venit echipa ŢSKA Moscova.

Era jenant să chefuim lângă ei. Mai ales că era şi ceva zi a armatei în URSS şi am aflat că numai meciul ăsta nu trebuiau să-l piardă. Aveau un avion special special care să-i ducă. Erau siguri că vor câştiga. I-am rugat pe colegi să fie mai discreţi", îşi aminteşte fostul dinamovist.

După finala din Spania, Tutovan, care avea pe atunci 29 de ani, a plecat la Şimleu Silvaniei, unde, alături de câţiva jucători tineri a pus pe picioare o echipă ce avea să ocupe locul trei în campionatul intern în anul imediat următor, pentru ca mai apoi să câştige Cupa Balcanică.

"Am venit la Şimleu Silvaniei ca locotenent major, şeful pazei în oraş. Funcţia aia eu am adus-o la Inspectoratul de Poliţie. La echipă toţi erau puşti. A trebui eu să mă apuc de pregătire cu ei. Erau pe la 22-23 de ani toţi. Eu venisem cu ideea că joc doi-trei şi îmi văd de treburile mele.

Dar a trebuit să schimb şi eu să-i educ pe ei. A fost însă bine. Mi-a plăcut foarte mult la Şimleu Silvaniei. Primul an după ce m-am dus la ei am luat locul trei. Era Dinamo, Steaua şi Şimleu. Am cucerit în anul următor şi Cupa Balcanică, după care ne-am mutat la Zalău", afirmă sursa citată.

La Zalău, fostul dinamovist avea să trăiască o "a doua tinereţe", tot într-o echipă subordonată Miliţiei, finanţată însă şi de o fabrică locală — Elcond Dinamo.

Cum bătălia la nivel naţional se dădea la vremea respectivă între echipa Armatei — Steaua — şi cea a Poliţiei — Dinamo—, Elcond Dinamo trebuia, mai mereu, să cedeze meciurile pe teren propriu sorei mai mari din Bucureşti. Orgoliul capriciosului voleibalist ce a cunoscut consacrarea la Dinamo a făcut însă ca o singură dată lucrurile să stea diferit.

"Pe Dinamo o singură dată i-am bătut, cu 3-1, într-o oră. Echipa din Zalău era la vremea aceea Elcond Dinamo. Meciurile cu Dinamo trebuiau pierdute cu 1-3. Luam primă, dar după meci nu mai primeam masă, aşa cum se proceda în caz de victorie cu alte echipe. Eu eram înainte de meci, pe hol, în zona vestiarelor. Marius Căta Chiţiga, fostul meu coleg de la Dinamo, iese de la vestiar, discutând cu un coleg.

Ştiau care e rezultat. Antrenor la Dinamo era Cornel Oros, fostul meu căpitan. Ies în faţa lui Căta, trece pe lângă mine şi nici nu mă salută. M-am enervat, pentru că el când a venit prima dată la Bucureşti, de la Timişoara, a venit la mine în casă. Mă duc la băieţi şi îi chem pe toţi în vestiar. Eram căpitan de echipă. Le-am spus: băieţi, aveţi voie să-i bateţi. Gheorghe Pora, inspectorul şef de la Miliţie, nu era la meci, era pe teren. Zic: aveţi primă dublă, deşi nu aveam nicio treabă cu acordarea primelor.

Mă gândeam că le dau de la mine din buzunar. Meciul trebuia să decurgă astfel: 1-0 pentru ei, 1-1, 2-1 Dinamo, 2-2 şi setul cinci ei. Intrăm pe teren şi câştigăm primul set. Se uită Oros la mine, dar eu îmi văd de treabă. Schimbăm terenul şi 2-0. Au intrat în panică, nu se aşteptau să le opunem rezistenţă. Ne iau setul trei, dar am forţat puţin setul patru şi gata. Mai apoi stau eu şi mă gândesc: să vezi ce-mi face Pora.

Eram militar şi nu puteam lua hotărâri de unul singur. Mă înţelegeam însă bine cu el. I-am povestit cum a fost şi zice: bine le-ai făcut, că de mult îi aşteptam la cotitură. Mai este o problemă: le-am spus colegilor primă dublă. Ce primă dublă, le dăm toţi banii care s-au strâns de la bilete, mi-a spus Pora. Deci aşteptau şi ei această victorie", îşi aminteşte cu un zâmbet în colţul gurii Mircea Tutovan.

Mircea Ghiurco, preşedinte vreme de aproape două decenii la Elcond Dinamo Zalău, îl consideră pe Tutovan jucătorul reprezentativ al generaţiei sale şi unul dintre cei mai buni voleibalişti nu doar din România, ci şi pe plan european.

"Ca jucător, Mircea Tutovan a fost un fenomen, în sensul bun al cuvântului, şi eu cred că în generaţia lui a fost vârful a ceea ce se numeşte voleibalist, nu numai pe plan naţional, ci şi pe plan european, mai ales că a fost cooptat şi în echipa Europei după o finală de cupă europeană câştigată de Dinamo.

Eu zic că a fost cel mai bun produs al voleiului de la noi, sigur, cu plusurile sau cu minusurile pe care orice om le are.

În echipă el ocupa un loc de lider, pentru că, faţă de jucătorii pe care îi aveam noi în judeţ şi mai ales tinerii cooptaţi în echipă, el era cel mai galonat şi cu cele mai mari performanţe. I se mai spune şi tunarul Europei, o etichetă care nu îl încânta foarte mult.

Este un om de o modestie rară, un om care se dedica grupului. Niciodată n-a făcut excepţii, să ceară mai mult ca alţii. Ce primeau toţi, primea şi el", afirmă Mircea Ghiurco, amintindu-şi că primele erau, uneori, câte o butelie sau chiar reţete medicale ce puteau fi transformate în bani la farmacie.

Fostul preşedinte al clubului de volei din Zalău şi-l aminteşte pe voleibalist ca un sportiv ce se pregătea foarte serios, uneori şi individual, poate şi pentru a compensa unele excese în consumul de alcool. Măiestria lui Tutovan se făcea simţită chiar şi la antrenamente, în momentul în care se angrena cu colegii în întreceri trăznite, dar care le dezvoltau abilităţile de joc.

"La antrenamente se muncea mult şi, în final, se exersau procedeele tehnice care erau de bază în acea perioadă. De exemplu, serviciul. Se punea o bancă de gimnastică pe linia de fund a terenului cu o bancnotă de 100 de lei, albastră era, şi cine servea de cinci ori pe bancnotă, la punct fix, nu la metru pătrat, lua banii. Tutovan de obicei, dacă nu zilnic, la două zile avea bani de o bere, pe care n-o bea niciodată singur, ci o împărţea cu colegii de echipă", rememorează Mircea Ghiurco.

Timpul au trecut însă implacabil şi, la 36 de ani, Tutovan a ales să plece la o echipă din Bistriţa, iar mai apoi, doi ani mai târziu, la o echipă din Oraş Dr. Petru Groza (Ştei, n. red.). În cele din urmă, o accidentare la umăr l-a făcut să se retragă din volei, la 41 de ani, revenind în oraşul ce i-a fost o a doua casă, Zalăul.

În oraşul de la poalele Meseşului este mai mereu spectator de lux la meciurile pe teren propriu ale echipei ACS Volei Muncipal, supervizând partidele de la tribuna oficială doar pentru de acolo vede mai bine, şi nu pentru că "s-a dat cu şefii".

Deşi nu vrea să se implice direct în activitatea voleibalistică, suferă şi se enervează când echipa locală joacă prost şi nu înţelege de ce voleibaliştii strânşi la Zalău din toate colţurile lumii nu pot închega o echipă în adevăratul sens al cuvântului şi nu mai au "vâna" şi ambiţia din vremurile când el se afla încă pe terenul de joc.

Una peste alta, puţine regrete, multe amintiri frumoase, un titlu de maestru emerit al sportului, renumele de "tunar a Europei" şi o viaţă trăită din plin, uneori cu excese bahice şi cu tutun la care astăzi a renunţat pentru o ţigară electronică.

"Eram unul din cei mai rezistenţi jucători. Mulţi spuneau că dacă nu beam... Dacă nu beam, ce făceam? Jucam şi acum? Am jucat până la 41 de ani. Am şi fumat ca un turc. Erau vremuri în care mai trăgeam câte un fum şi în pauza dintre seturi. Spuneam că merg la baie", mărturiseşte senin fostul mare voleibalist.

Peste toate însă au rămas amintirile celor nouă campionate câştigate cu Dinamo, alături de o Cupă a Cupelor şi o Cupă a Campionilor. Nu pot fi trecute cu vederea nici cele mai mult de 300 de partide jucate la echipa naţională, cu care a cucerit două medalii de bronz la Campionatul European.