Liiceanu: Scoateţi-l pe Grindeanu din ghearele lui Dragnea! Monstrule, lasă copilul în pace! Vreţi să-l omorâţi?

Declaraţia de presă susţinută de premierul Sorin Grindeanu, în care a anunţat că va abroga controversata ordonanţă de urgenţă care modifică Codurile penale în favoarea infractorilor, l-a marcat pe filozoful Gabriel Liiceanu, care descrie ce a trăit într-un articol intitulat Scoateţi-l pe Grindeanu din ghearele lui Dragnea!, publicat duminică pe Contributors.

"Sorin Grindeanu are exact vârsta fiului meu: 43 de ani. Aşa încât, când l-am văzut ieri la ora 20.30 (se pare că timp de zece minute, de emoţie, nu putuse deschide uşa dinspre scenă) apărând în faţa presei ca să dea comunicatul cu abrogarea, mi-a fost imposibil să nu-mi imginez o clipă ce-aş fi simţit dacă l-aş fi văzut pe fiul meu în locul lui. I-am privit faţa premierului, muşchii maxilarelor care se încleştau şi se destindeau ritmic. Apoi „i-am ascultat, i-am văzut şi i-am auzit” cuvintele. El nu le auzea. Vorbea ca prin vis. După primele propoziţii mi s-a făcut frică. „Dacă l-au drogat?”, mi-am zis. Gura părea decuplată de creier. „Am ascultat şi am văzut şi auzit în aceste zile foarte multe opinii. Vin azi, după toate aceste opinii exprimate de foarte mulţi în aceste zile, să vă spun decizia mea ca prim-ministru în ceea ce înseamnă dezbaterea publică în aceste zile

Dumnezeule, timpul vieţii se redusese pentru el la „aceste zile”. Creierul i se-nvârtea ca o roată intrată în şleaul prezentului. Voia să treacă mai departe, dar nu putea. „Aceste zile, aceste zile, aceste zile…” auzea mereu în creier. Aceste zile, acest prezent terifiant, pecetluit de imaginea mulţimilor care strigă, strigă, strigă în toată ţara în fiecare seară.

Apoi, tot ca prin vis, îşi va fi adus aminte ce-i şuierase o voce la ureche înainte de a intra în scenă: „Nu uita chestia cu dezbinarea României!”. Aşa încât s-a auzit spunând: „Nu vreau şi nu doresc să dezbinăm România.” (Asta cu România pe care „nu voia şi nu dorea” s-o dezbine era un copy paste după vorbele, pline de iubire şi grijă pentru poporul lui, spuse de Dragnea la o conferinţă de presă cu o zi-două înainte.) Apoi, bietul om, mereu pe punctul de a leşina, s-a refugiat în foaia pe care o avea pe pupitru. A citit în transă alte câteva propoziţii. Când a terminat, l-au scos repede pe o uşă din dreapta doi tipi îmbrăcaţi în pulovere portocalii (păreau maeştri de sunet). Mi l-am imaginat „în culise” ţinut în braţe să nu cadă, stropit cu apă, tamponat pe tâmple. L-am văzut, trântit pe un scaun, cu picioarele răşchirate în faţa, mirosind amoniac.

„Opriţi măcelul!”, mi-a venit să strig. „Aruncaţi prosopul! Nu vedeţi că nu mai poate? Vreţi să-l omorâţi? Dragnea, monstrule, lasă copilul în pace! Treci şi retractează-ţi singur ordonanţa pe care l-ai pus să o dea şi care-ţi poartă numele! Laşule! Îl omori în faţa întregii naţiuni! Nu vezi că e masochist? De ce te pui la mintea lui? Alo! Domnu᾽Grindeanu-tatăl! Ia-ţi copilul acasă! Nu vezi că ţi-l termină ăştia la Bucureşti?”

V-am spus că eram stăpânit, gândindu-mă că are vârsta fiului meu, de o irepresibilă empatie. Intrasem, fără să vreau, în rol de tată. Am uitat o clipă ce ne făcuse băieţelul ăsta fercheş de vreo două săptămâni încoace, cu freza lui impecabilă, cu costumul bine croit şi cu nodul cravatei bine centrat. Am trecut şi peste faptul că i-a scăpat un „ca şi prim-ministru”, jignindu-mi, a câta mia oară în aceşti ultimi ani, frumoasa mea limbă română. Am uitat că venise la Bucureşti purtând vie în suflet memoria bunicului mort la Sighet, cu gândul să-şi salveze „colegii de partid”, cu unchiul Dragnea în frunte, de la câţiva ani buni de puşcărie. Ca apoi să treacă toţi la furat, dar cinstit, sistematic, ocrotiţi de legi date de ei, cu bugetul blindat şi aprobat de ei. Uitasem tot. Deocamdată mi se părea că o huidumă îmi calcă copilul în picioare şi continuă să-l lovească cu pumnii odată căzut la pământ. Se simţea că e terorizat. Cine dracului îl pusese să intre în tot rahatul ăsta? Odată ajuns la pupitru, clipise în faţa reflectoarelor, a bliţurilor, se simţise prins în lentila nemiloasă a zecilor de camere de filmat. O venă pe tâmplă începuse să-i zvâcnească. Pesemne că din spate, îl mânase spre pupitru, nemiloasă, privirea mov a lui Dragnea ascuns după uşă.

„Opriţi criminalul, smulgeţi-i victima din gheare!”, îmi repetam într-una plimbându-mă de colo până colo prin faţa televizorului. Nu puteam asista la o crimă în direct în faţa întregii naţiuni! I-am dat telefon unui prieten medic psihiatru. Îl văzuse şi el. Era la rândul lui tulburat. Mi-a certificat că bietul băiat – se vedea cu ochiul liber – era, în urma stresului insuportabil provocat de manifestanţi, într-un grad avansat de nevroză. „O nevroză astenică extremă, o tulburare de somatizare ca la carte. Omul nu mai ştie cine este, ce-şi doreşte să facă şi ce nu”, mi-a precizat prietenul. „De-aici şi frecvenţa în vorbire a verbelor «vreau», «doresc», menite să acopere tocmai vidul de voinţă şi dorinţă. Sărmanul Grindeanu e un caz tipic de incapacitate de gestionare a ambiţiilor. Când ajung în faza asta şi nu apucă să se trateze, bolnavii cad lesne victime ale manipulării unor personalităţi puternice şi fără scrupule. – „Deci Dragnea e de vină, pentru că s-a folosit de el şi l-a expus în halul ăsta… Nu va răspunde oare în faţa partidului şi a lui Grindeanu-tatăl care-i încredinţase băiatul?” – „Din punct de vedere politic-deontologic, mi-a răspuns cu o voce gravă prietenul, nu este. Victima a recunoscut că fusese antrenată în PSD vreme de 20 de ani. Ca şef de partid, Dragnea este astfel exonerat de orice răspundere.”

Am închis, cu sufletul înnegurat, telefonul. Doamne, ce fac oamenii ăştia cu tinerii ţării noastre! După ce l-au smintit de mic pe bietul Ponta, acum îl termină pe Grindeanu! Ca să mă liniştesc, i-am dat un telefon lui fiu-meu. Voiam să mă asigur că nu intrase între timp în PSD.