Liiceanu îl critică pe Nicuşor Dan: Lasă senzaţia că îi e frică. Foarte mulţi au crezut în tandemul ND-Bolojan, vedem că el nu funcţionează
Filozoful Gabriel Liiceanu a atras atenţia, în podcastul HotSpot realizat de HotNews, că România are nevoie de o schimbare profundă, însă aceasta este îngreunată de vechile structuri politice, de interesele clientelei de partid şi de impunitatea celor conectaţi la resursele statului.
În acelaşi timp, Liiceanu şi-a exprimat dezamăgirea faţă de „tandem”-ul Nicuşor Dan - Ilie Bolojan, despre care spune că nu a confirmat deloc aşteptările de schimbare, şi a susţinut că un preşedinte trebuie să aibă curajul de a-şi asuma decizii ferme în interesul ţării.
De asemenea, el a pledat pentru responsabilitate, cultivarea valorilor şi construirea speranţei prin oamenii care îşi fac discret datoria. „Viaţa este, până la urmă, o bătălie pentru sens”, spune Liiceanu, subliniind că, indiferent de dificultăţi, „să dezertezi” nu este o soluţie.
Redăm mai jos o parte din schimbul de idei.
Liiceanu: Am depăşit-o în măsură în care varianta de atunci pare să fie eliminată. Acuma, iarăşi, dacă te adresezi simţului de dreptate din justiţie, care, fiecare dintre noi avem o imagine despre cum funcţionează ideal justiţia, cum e cu putinţă să ţii sub observaţie juridică şi să-l ţii sub condamnare pe cel care vine spre Bucureşti cu maşini pline cu arme, iar pe cel care a fost inspiratorul lui să-i dai drumul, să-i spui „du-te, plimbă-te prin lume”... deci...
A fi Preşedintele unei ţări este un pariu pe care un om îl face cu viaţa lui, răspunderea lui e uriaşă, atât de uriaşă încât trebuie să fie dispus oricând să moară dacă contextul i-o cere, deci să aibă curaj să nu poată fi şantajat cu viaţa lui, cu situaţia lui, cu faptul că ar mai vrea să fie ales o dată sau nu.
Nu! Când eşti acolo, trebuie să te porţi cum se poartă noul ales din Ungaria. Păi, când omul ăla apare în studioul de televiziune şi spune „Acest loc care este o fabrică a minciunii, din care aţi făcut o fabrică a minciunii”, invitat de ei, şi le spune în faţa: „Acest loc care este o fabrică a minciunii nu va mai exista peste 10 zile”? Păi, este enorm!
Jurnalist: Ce aţi vrea să auziţi din partea preşedintelui?
Liiceanu: Am fi vrut şi noi asta. În clipa de faţă, disputa în jurul preşedintelui nostru e de tipul ăsta. Unii spun: e un personaj cu o latenţă, sigur, mare, dar va veni momentul când va arăta cum gândit, nu gândind, tihnit, va face ce trebuie. Timpul trece foarte repede, iar el îţi lasă senzaţia că îi e frică, că îi e frică să nu-i supere pe unii, să nu piardă sprijinul altora. E foarte greu când stai pe margine să judeci culisele puterii. Toţi ştim din tribună să spunem: fă aşa, dă pasa acolo, trage, nu trage încă, pasează etc.
Jurnalist: Dar e legitim să avem aşteptări şi să credem în promisiuni.
Liiceanu: Nu. Lucrul grav care se petrece este că noi am făcut această schimbare pe un fond de criză autentică, pentru că preşedinţii de după Băsescu, inclusiv cu "blessingul" pe care l-au dat sub forma lui Iohannis partidelor care să se unească într-o coaliţie monstruoasă, cum au făcut-o PSD-ul cu PNL-ul, USL-ul... această perioadă trebuia tăiată.
Când s-a petrecut, şi s-a petrecut, şi au fost anulate alegerile, şi s-a ajuns la o formulă în care credeam, mulţi dintre noi, că va fi tandemul ideal (Nicuşor Dan preşedinte - Ilie Bolojan premier) şi vedem că el nu funcţionează ca tandem ideal, şi când îţi spui „Dumnezeule, dar omul ăsta are toată puterea în mână, de fapt, de fapt o are toată şi scrie în Constituţie ce are de făcut, aia şi aia, dar are puterea hotărârilor ultime, nu îl poate trage nimeni la socoteală dacă spune: halt, e prea mult ce faceţi, vă bateţi joc de ţară, PSD-ule, ieşi unde vrei, du-te unde vrei, dar ceea ce faci, cum îţi baţi joc de poporul român în clipa de faţă, lălăind hotărârile-cheie şi practic lăsându-ne să... neputând să ne reaşezăm într-o formulă câştigătoare, de ce n-o face”?
Asta e o întrebare care ne macină. Foarte mulţi au crezut în tandemul ăsta.
Jurnalist: Vă găsiţi o explicaţie?
Liiceanu: Păi, e vorba de temperamente, de felul de a fi, de... nu-l cunosc. Nu poţi să judeci. Ştiţi, tristeţea democraţiei mai e şi asta: oamenii care ţi se propun şi pe care îi alegi uneori cu inima deschisă nu îi cunoşti personal. La Atena, când îşi alegeau în secolul cinci conducătorul, pe Pericle, de pildă, îl cunoşteau toţi, îl ştiau de ce e în stare şi de ce nu e în stare şi aveau atâta încredere încât îl adorau ca pe un zeu. Nu i-a păcălit niciodată. Treaba asta nu mai e posibilă într-o societate în care alegătorii sunt milioane. Acolo erau 50.000.
Jurnalist: Aţi mai întâlnit vreun om politic de la Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Regele Carol, Regina Maria, Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu care să fi avut ca valoare civică slujirea şi loialitatea faţă de ţara lui? E una dintre întrebările pe care le adresaţi dumneavoastră într-un text cu titlul „Oare poate fi clonat Bolojan?”.
Şi vreau să pun lângă această întrebare un alt fragment, tot din carte, în care reflectaţi asupra criticii pe care i-o aduceaţi Monei Muscă. „Prietene, nu crezi că aveai amăgirea uşoară şi apoi o dezamăgire pe măsura ei? Nu eşti oare singur de vină pentru exaltările tale? Cine, dacă nu tu, eşti culpabil că ajunseseşi să o vezi pe doamna Muscă crescându-i aripi de îngeri?” Nedemnă de vremurile de criză, uneori, să luăm absolut în braţe?
Liiceanu: Să aşteptăm salvatorii? Da. Asemenea adeziunii, care se fac, se fac în primul rând cu mintea şi pe urma cu sufletul. Deci, în clipa în care eu am văzut în domnul Ilie Bolojan un personaj înalt pozitiv, am făcut-o plecând de la argumente raţionale. Mi-am zis: „Care e pedigriul politic? Ce-a făcut?”
Ştiţi, prima întrebare care s-ar putea pune unui om care candidează la putere, la o funcţie, este: „Ce ai făcut? Ce experienţă ai? Ce experienţă ai?” Ori, el răspundea la asta: „Păi, am pus pe picioare un oraş, un judeţ. În viaţa mea nu veţi găsi nimic reprobabil”. A ieşit singur la un moment dat şi a spus: „Da, am dat la un moment dat şpagă pe şosea, că trebuia să ajung în Bucureşti şi a trebuit să dau o şpagă ca să fiu lăsat să intru, să nu mă ţină pe şosea, nu ştiu ce”.
Păi, un om care are acest comportament, care îţi dă senzaţia – deşi, când spun senzaţia, trec la partea afectivă; rămânem în continuare la partea de rezonabilitate – îţi dă senzaţia unui om care îşi iubeşte ţara şi că face ce face nu pentru el şi pentru amicii lui şi pentru gaşca lui, nu poate să spună cineva ca şi-a slujit partidul, o grupare, o clientelă politică.
A venit spunând: „Eu îmi asum să fac ceva pentru această ţară la greu”. Deci, are o onestitate pe care nu i-o poţi contesta decât cu rea-credinţă.
În clipa în care l-am... oamenii sunt foarte proşti sau sunt de rea-voinţă... în clipa în care au zis: „Domnul Cutărică, Liiceanu s-a apucat să-l compare cu Moise. Ei, Moise”. Nu, e vorba de o analogie. Analogia nu este că el e Moise. Nu. Că sunt trăsături... în timp ce poporul bombăne, Moise îşi vede de treabă. Asta era, de fapt, trimiterea, pentru că cei 40 de ani ai traversării deşertului, cu fuga din Egipt, Moise a trebuit să se lupte cu poporul lui, care îi spunea: „Ne-ai luat de lângă oala cu carne a egiptenilor, aveam de toate pe săturate şi ne ţii în pustiul ăsta cu mană, cu ceva, o mâncare de mâna a doua care cădea şi trebuia culeasă dimineaţa?”
Or, asta se întâmplă acum, mai puţin din prostie cât din răutate, din ură, din luptă politică. Faptul că vor cu orice preţ să-l scoată din... E evident că vor, pentru că îşi pierd orice punte către clientela lor politică. Pe ei nu îi interesează decât asta. Li se ia un mod de a profita discreţionar de bugetul ţării, nu?
Din moment ce... acum acest guvern, sau, mă rog, cel puţin viceprim-ministra Oana Gheorghiu are ca sarcină, nu ştiu dacă ştiţi ce, sarcina ei este să dea o hartă completă a instituţiilor de stat, firme de stat care sug cea mai mare parte din buget. În România există peste o mie. În străinătate, aceste firme de stat, gândite ca firme economice pe structura cheltuielilor şi profitului şi aşa mai departe, la noi această treabă este dezastruoasă. Ele sunt, cu excepţia Hidroelectrica, mi se pare, sunt toate perdante. Altfel spus, toate salariile acelor instituţii, enorme, şi le-au dat singuri, sug din bugetul ţării. Adică, le plătim noi. Asta este cea mai mare gaură a României în clipa de faţă şi faptul că clientela lor politică se duce în asemenea instituţii, că sunt conectate la banii publici în acest fel, este strigător la cer.
Şi când au început să strige: „A, ne pui nouă taxe, dar cu ăştia nu rezolvi”, a încercat bietul om să explice că s-au acoperit de legi, că au fost de conivenţă cu justiţia ca să nu poată fi atinşi uşor. Deci, se va face inventarul. Pierderile vor fi înspăimântătoare când vor fi puse pe masă, dar problema e cum scapi de ei? Trebuie să schimbi o lege. Deci, aici este o conjuncţie de funcţii, de factori, care, dacă nu se realizează, nu reuşim să o scoatem la capăt.
Jurnalist: Vi se pare că aceşti reformatori se luptă cu sentimentul impunităţii celor pe care vor să-i reformeze, de fapt? Adică pare o bătălie anevoioasă aşa?
Liiceanu: Cu asta s-au pomenit. Au vrut să facă schimbări, dar s-au pomenit de faptul că ei şi-au asigurat impunitatea. Toate regimurile astea îşi asigură impunitatea, în paralel cu posibilitatea de a fura.
Jurnalist: După „Apel către lichele”, după „Strigoii noştri”, să iau capetele unei înalte contribuţii sociale pe care le-aţi făcut prin textele dumneavoastră, să le zicem texte civice...
Gabriel Liiceanu: Texte civice.
Jurnalist: Pentru că trebuie distinse de cele filozofice. O lecţie politică pentru România. Nu vă cer o soluţie magică, dar vă provoc să ne oferiţi o viziune, alta decât cea care să ne trimită la sentimentul de indignare care reiese din întregul nostru dialog.
Gabriel Liiceanu: Ştiţi, întotdeauna lumea se sprijină pe nişte oameni, dintre care unii se văd, alţii nu se văd. Lumea se sprijină, în cea mai mare măsură, pe oamenii care nu se văd şi care fac treburile cele mai grele ale societăţii cu o dedicaţie totală şi fac ca lumea să ţină. Ei nu sunt eroi, nu sunt vedete.
Gândiţi-vă: fiecare are experienţa lui. A fost crescut într-o familie şi se poate raporta, într-un fel sau altul, la părinţii lui. De obicei, când mamele sunt reuşite, adică atunci când ne raportăm la ele ca la repere ale vieţii, capeţi conştiinţa unei recunoştinţe infinite pentru felul în care ţi-au inculcat valorile, pentru felul în care te-au învăţat că, mai presus de orice, trebuie să fii cinstit. Astea nu sunt făcute de un influencer. Nu sunt făcute de un om politic, nu sunt făcute de un educator şi nici de un filozof. Sunt făcute de oameni care au fost crescuţi în cultul marilor valori ale omenirii. Iar ei sunt discreţi. Îşi cresc, pe bucata lor, copiii. Copiii crescuţi de aceşti oameni îţi asigură, îţi dau un capital de speranţă.
Eu mă gândesc la asemenea oameni. Am avut norocul să cunosc oameni în jurul meu, în prima parte a vieţii, în copilărie, oameni de o calitate deosebită, care mi-au devenit repere de la bun început.
„Să fii cinstit” era sloganul în familie. Asta e foarte important.
După aceea, când am început să ies din minoratul mental, să devin cât de cât matur, spre sfârşitul adolescenţei, am întâlnit oamenii care m-au format şi care mi-au explicat, mi-au predat libertatea. Asta e enorm! E enorm!
Faptul de a cunoaşte oameni de rangul Monicăi Lovinescu, al lui Virgil Ierunca, al lui Noica, al lui Petru Creţia şi alţii, pe care nu-i mai înşir acum, a avea prieteni de o asemenea calitate, în care te recunoşti ca prieten... Prieteniile se nasc pe recunoaşterea unor valori comune.
Asta îţi dă şansa de a fi, la un moment dat, pe picioarele tale şi îţi oferă o capacitate de iradiere mult mai mare decât cea a unui om discret. Dar lumea se ţine prin aceste două categorii: cei care fac binele în mod discret şi cei care îl fac transformând iradierea binelui în sensul propriei vieţi.
Jurnalist: După tot ce am discutat, domnule Liiceanu, dacă ar fi să rămână cu un singur gând, care ar fi mesajul dumneavoastră, cum şi-ar putea păstra optimismul?
Gabriel Liiceanu: Este un păcat, nu doar creştin, ci un păcat în general, să dezertezi. Noica ar fi putut să plece din ţară oricând. Nu a făcut-o niciodată şi se compara cu ceilalţi prieteni ai lui, care plecaseră toţi: Cioran, Eliade, Ionescu.
El a spus: „Eu trebuie să-mi duc destinul aici.” Şi a trecut prin infern, acceptând că infernul face parte din reţeta reuşitei finale.
Eroul trebuie să traverseze infernul pentru ca, aflând preţul vieţii şi al morţii, să poată apoi să se înscrie în propriul lui destin, făcând ceva. Când va apărea Trilogia Păltinişului, adică în prima săptămână a lunii mai, ea va fi însoţită de un Carnet al trilogiei. Carnetul este în format mic, un sfert de pagină A4, ca o agendă, în care sunt strânse cele mai formidabile vorbe rostite în marginea fenomenului Păltiniş.
Acolo vei putea să înţelegi ce înseamnă să nu renunţi la destinul tău după ce ai traversat infernul. Dimpotrivă, asta trebuie să te facă să fii mai tenace. Noica a reuşit acest lucru. A reuşit să treacă prin infern. Nu vă puteţi imagina cum arată infernul. Am vizitat acum vreo lună Jilava. Este un loc al iadului. Fortul 13 de la Jilava. L-aţi văzut vreodată?
Jurnalist: Da...
Gabriel Liiceanu: L-aţi văzut? Bine, atunci ştiţi despre ce vorbesc. Este infern.
Jurnalist: E încropit acolo un mic muzeu care încă mai redă atmosfera...
Gabriel Liiceanu: Când intri, te înspăimânţi. Coridoare de zeci, sute de metri, pline de celule. Chinurile la care erau supuşi... Eu nu ştiu cum de n-au murit toţi. Cum poţi să treci prin aşa ceva? Nu are sens să intrăm în descriere, pentru că ar trebui să vorbim mult. Dar este coborârea dincolo de orice limită a condiţiei umane.
Chinurile erau teribile, pur şi simplu locuitul acolo, hainele nu se uscau niciodată pe ei. Mâncarea... mai bine să nu intrăm în detalii. Îi scoteau la plimbare cu cătuşe grele la mâini, de douăzeci de kilograme. Stăteau nu ştiu câţi într-o cameră, în mirosul tinetelor. Infernul pur.
Cum, când ieşi de acolo şi eşti gata să te pui pe picioare pentru a da o nouă regulă vieţii? Adică de a propune, prin destinul tău, un nou fel de mod de viaţă...? Asta ar trebui să creadă fiecare om.
Ştiţi, viaţa este, până la urmă, o bătălie pentru sens. M-am pomenit pe lume. Ce fac? Ce fac cu faptul că, neîntrebat fiind, mi s-a spus: trebuie să joci jocul vieţii. Întrebarea este: cum îl joc? Mi-aş dori să scriu o carte care s-ar numi „Mic tratat de cibernetică existenţială”.
Norbert Wiener, în 1948, a făcut un lucru neplăcut pentru mine: a luat un cuvânt grec, cibernetică, şi l-a aplicat unei realităţi care nu mai avea nimic comun cu sensul originar al cuvântului în limba greacă. L-a aplicat sistemelor de control ale aparatelor. A apărut şi Facultatea de Cibernetică.
Nici până astăzi nu cred că foarte multă lume ştie ce este, de fapt, cibernetica. Cuvântul se aplică peste tot şi părea că explică orice. Chiar dacă i se dădea un conţinut, nu mai avea nimic comun cu sensul lui originar. Cuvântul era fals.
În greacă, kybernetike însemna arta de a conduce o corabie, arta navigaţiei. Era, în sens propriu, meseria de cârmaci, iar în sens metaforic însemna să stai la cârma propriei vieţi.
Un „Mic tratat de cibernetică existenţială” s-ar ocupa de felul în care omul îşi conduce viaţa. Un „Mic tratat de cibernetică existenţială” ţi-ar spune cum se poate sta la cârma corăbiei vieţii tale.
Ar fi spectaculos, pentru că o viaţă care nu-şi alege sensul sau care şi-l alege plecând de la modele greşite şi de la o grămadă de alte lucruri care se pot ţese de felul în care ne conducem nava vieţii este un subiect pasionant.
Ar fi manualul de întrebuinţare cu care ar trebui să intrăm în viaţă sau pe care să-l putem deschide la un moment dat. Şi asta cu ajutorul oamenilor care au meseria mea.
Este singura mare fericire pe care o am. Pentru că, decenii la rând, n-am ştiut să spun la ce este bună gândirea făcută sistematic şi profesionist.
Ei bine, este bună dacă îi învaţă pe oameni cum să trăiască şi dacă le arată marile noduri ale existenţei. Atunci este cea mai importantă meserie.
Jurnalist: Şi după ce le găseşti... Nu dezerta!
Gabriel Liiceanu: Păi? Nu. După ce le găseşti, evident că te înscrii în ele şi faci asta./
