Fila de memorie

Cand incerci sa te ridici din suparare de ani, din naruirea unor vieti, simti chinuirea unei faceri ce-ti da dreptul legitim la cuvant spre cunoastere. Trebuie sa te sfasii in tulburatoarea neliniste ca sa poti scoate din adancul sedimentului memorialistic fiinte ce te-au tencuit pe dinauntru cu cugetul lor drept si-o neexpirata constiinta. Acesti oameni faptuitori care dupa datul vremii au alcatuit si alcatuiesc anonimul, s-au atolit in zidirea umana, avand impacare de a fi fost si ramane in…

Camera 99 misuna de trupuri scheletice apasate de urletul mortii ramas din vremea Reeducarii. Plutea o strivire necardinata, vicleana, ce-ti da fiorul fricii intr-o foame de sine. Dementa bestiala a lui Petrache Goiciu si argatii uciderii, trona omniprezenta prin mijloace sadice de tortura fizica si morala, pentru indeplinirea planificatului scop final, nimicirea.

Aceasta intrecere socialista “emanata” de Directive Centrale era si in toamna anului 1959, o dezlantuire diavoleasca, lipsita insa de complicitatea lui Eugen Turcanu. Loviri cu parul, cu bare de fier, cu pumnul criminalizat de ura, oriunde si in fiecare, fara sa ti se ceara altceva in schimb, decat sa fugi.

- Fugi banditule! Fugi ba… n-auzi… fugi… fugiiiiiiii…

Sa fugi? Dar de unde si pana cand?

In camera eram panditi de-o baragladina, Ion Constantin. Fusese condamnat la 12 ani t. g. pentru infractiunea de Crima contra umanitatii. In vremea razboiului, facand parte din trupele de jandarmi avand ordin sa insoteasca un grup de evrei deportati in Transnistria si nu la Auschwitz, i-a dat unui arestat doua palme. Ideologii comunisti ai penitenciarului Gherla, ideologii al R.P.R. tentacole kremliniste, l-au investit sef de camera parafand numirea cu o gamela de laturi in plus fata de ratie. Isi pastrase toti dintii in ancheta. Caninii erau imbracati in aur si uneori ii freca cu o bucatica de postav ca sa luceasca, lucire care dupa socotinta lui il facea un suprem indreptatit. Ciulea urechile la fiecare soapta, pescuia orice gand, ca apoi sa-l verse “dumnealor”, afara, slugarnic si tradator.

Vasilica, avea pe atunci aproape noua ani facuti. Gata oricand sa ajute pe unul mai neputincios decat el. Sa faca un bine semenului potrivit structurii sale crestine prin fapte si numai prin botez. Era intr-o vesnica agitatie creativa. Ravnea cerul fara gratii. Isi chema obcinile, padurile, nucul din ograda parinteasca care ii leganase pruncia cu boarea luminoasa a celor dragi. Traia inca tulburarea visului vestitor al mortii mamei sale. Ii povestea despre arestarea mamei mele, a tatei si condamnarea lor. Despre deportarea Bucovinei prin sfasiere de tara si despre dorul stelar… Asa ne-am facut eu prieten impotriva tuturor restrictiilor gherlene.

Printre noi se gasea o umbra miscatoare mai umbra decat noi. D.M. era din Targul Mures si se tragea dintr-o familie nobiliara cu traditie in Transilvania. Un om cu o cultura vasta, europeana, proprietarul unei biblioteci valoroase mostenita de la inaintasii lui, de vita. A fost adus la ocna dupa evenimentul revolutionar din Ungaria anului 1956. Era mirat ca Revolutia a fost tradata de Occident. Noi ne intrebam daca a fost o tradare sau un joc ca atatea altele. In acei ani nu stiam ca zarurile la Ialta au fost aruncate nu pentru impatirea sau castigarea Camasii lui Christos, ci pentru o golgotare imensa, dincolo de continental, ce sa rastigneasca popoare sortite distrugerii prin tortura. Oare dupa, atatea crucificari facute Evului Uman mai era nevoie de aceasta pagana si besmetica pironire bolsevico-comunista?

D.M. facuse un panaritiu la degetul mare al mainii drepte. Infectia facea progrese perfide cuprinzandu-i in intregime mana. Incepuse o usoara cangrenare. Degeaba cerea sa fie dus la doctor. Medic mai era SIN. Rostul lui in perioada aceea nu era de a da ingrijire bolnavilor, ci de intocmire a unor Acte de Moarte in care uciderea prin schingiure, impuscarea, erau diagnosticate prin “stop cardiac”.

- Vasilica, eu am o lama de briceag si niste acid boric praf. Punem cate o bucatica de miez de paine din ratia de azi, o facem o turtita pe care diseara o punem pe deget sa traga puroiul. Dimineata dupa desteptare eu ii deschid degetul. Trebuie sa stoarcem bine. Sa strangem cativa colegi in jur, iar altii sa stea in dreptul vizetei. Vasilica si-a dat tot miezul din ratia zilnica de paine alaturi de altii…

Dimineata, desfacandu-i legatura de la mana, turtita de paine era imbibata de puroi. Ma pregateam sa i-o desprind, cand un gest rapid si disperat al mainii stangi, bolnavul infometat a luat-o bagand-o in gura.

Ce valente are foamea. Ce mijloc eficient poate fi intr-o dresura. Ce desfiintare de percepte si sensuri se pot obtine atunci cand este impusa. Din miezul painii adunat daca faceam o lipie pe care s-o frangem la Cina de Taina penitenciara impartind-o infometatilor lumii, puteam cu o ora astrala mai devreme sa compunem oda umanizarii.

- Teofile, unde sunt aparatorii “Dreptului Omului”? Unde este omenirea om si indumnezeirea ei?

- Noi aici nu suntem pentru Drepturile Omului! Noi suntem pentru Dreptul de Tara, pentru Dreptul de Neam, Dreptul de credinta in Dumnezeu si Libertate!

Atunci, baragladina n-a turnat…

In aprilie 1971 aveam sa-l intalnesc pe Vasile Panzariu in inchisoarea Vacaresti. Ne-am bucurat nespus. Starea bucuriei revederii intr-un mediu penitent are o semnificatie aparte prin intensitate si comuniune. Primise 6 ani pentru poezii ostile. Mai ales poezia ”Oglinzile” nu le-a placut “dumnealor”. Eu tot cu sase ani rasplata pentru activitate poetica.

Cea mai infierata dintre poezii fiindu-mi socotita poezia ”De ce?”. Eram pentru reciclare si nu pentru reabilitare in Epoca de aur a Socialismului multilateral torturant…

Vasilica n-a facut o desidenta ci si-a urmat crezul constiintei neexpirate. El este si a ramas un poet al surghiunului interior. Cand altii in mod cooperatist slujeau satanizarea Omului, dand valori demiurgice, minciunii si imposturii, el s-a desavarsit poetic in temnita. El a fost un liber care a galopat prin marele albastru cu gandul, iubind din toata inima creatia Divina. Neavand copii s-a bucurat patern ucenicind poezii pentru copii. Daca n-a fost primit in ”cetate” si i s-a refuzat publicarea este ca cei meniti s-o faca, n-au vrut sa faca desidenta fata de cei 50 de ani de pustiire.

Cunosterea plamadirilor sale nu va fi tarzie nicicand. El a fagurit lumina potrivit harului pe care i l-a dat destinul.

Gandul ma poarta la o strofa, din poezia ”Prietenoasa”, care am zamislit-o in temnita acelor ani,

Poate odata, marea, muntii, urmasii,

Lastunii in zbor sa ne dibuie pasii.

Sursa: revista de memorie politica anticomunista MEMENTO din ianuarie 1997