Dan C. Mihăilescu, despre „Inocenţii” Ioanei Pârvulescu: „Realul trebuie vrăjit, mângâiat, descântat, făcut cu el ceva ca să redevină transparent, angelic, pur”

„Inocenţii” Ioanei Pârvulescu începe tot cu o casă, tot cu un drum al inocenţei. O casă ca orice casă (e chiar casa copilăriei autoarei) dar şi fabuloasă, prin oamenii cu poveştile lor, prin timpul pe mai multe planuri, care se derulează în ea.

Şi totuşi cartea, sau spunerea ei este una simplă. Vocea este cea a copilăriei. Atmosfera este caldă, primitoare, din care n-ai vrea să mai pleci, deşi acţiunile propriu-zise au loc în anii '70, anii ceauşismului distrugător de case, de aşezare şi căldură umană, de vise.

În carte regăsim elemente autobiografice într-un plan subtil, nu faptic, concret, căci, potrivit autoarei, cartea este un roman, o ficţiune.

Inocenţa ca pavăză în faţa tuturor formelor de destructurare

„Mi-am dat seama că singurele lucruri cu adevărat reale sunt casa, strada Maiakovski pe care am copilărit şi nişte obiecte din casă. Sigur că există nişte modele ale personajelor, dar acolo intervine imaginaţia. Aici intervine creaţia. Nu pot să spun că în romanul „Viaţa începe vineri“ există mai multă ficţiune. Nici eu însămi nu aş putea să spun câtă realitate e”, a explicat Ioana Pârvulescu la lansarea cărţii.

Cartea, cu întâmplările ei, se situează temporal în anii '70. Dar ea cuprinde, prin poveştile în poveste tot secolul 20 şi începutul secolului 21 cu toată istoria lui. Casa, care e, după cum spune şi autoarea, personajul principal, închide în ea destinele a patru generaţii (din 1931 şi până azi) între care mesagerii sunt copiii. Apoi mai există strada, oraşul (Braşovul) şi munţii.

Pentru Tania Radu, cartea Ioanei Pârvulescu e un joc, precum celelalte două romane: „Viaţa începe vineri” şi „Viitorul începe luni”. Ele sunt, spune criticul Tania Radu, invitaţii la joc pentru vizitarea unei splendide utopii: care este cea mai bună dintre lumi? Dacă pentru cele două cărţi anterioare, cea mai bună dintre lumi era lumea din jurul anilor 1900, (Bucureştii acelor ani), acum, cea mai bună dintre lumi este pentru fiecare ceea ce stocăm din copilărie şi acolo este locul în care ne putem refugia. Inocenţa este cea care ne apără în faţa degenerării, în faţa răului.

Inocenţa este şi cea care ne ajută să ne regăsim ce e mai bun în noi. E nevoie de reconstruire, o spune chiar autoarea când vorbeşte de „nevoia de a regăsi o perioadă, o vârstă, la care omul nu mai are acces după aşa-zisa cădere, după ce îşi descoperă trupul”. „Iar această inocenţă se leagă şi de pierderea unor personaje prin moarte”.

Ioana Pârvulescu a încercat să creeze în casă o intimitate în care să se simtă bine şi cititorul. „Am încercat să creez un spaţiu intim, tăcut, în care să te bucuri că te afli”.

Aşa şi este. Vorbind la lansarea romanului, Mircea Cărtărescu simte şi el cartea ca fiind „caldă şi bună”. Iar apoi se naşte întrebarea: Ce vine mai întâi: inocenţa sau experienţa? Cărtărescu ne invită să răspundem la această întrebare, retorică de altfel, pentru că, fără experienţă, cum vei cunoaşte inocenţa?

Doar prin experienţă, dacă e sinceră căutarea, vei ajunge la un fel de a doua inocenţă, mult mai puternică decât prima, pentru că, pe aceasta nu ţi-o va mai putea lua nimeni.

De fapt, spune Cărtărescu, este o carte fals inocentă. E un joc secund al inocenţei, unde fiecare capitol şi fiecare fapt pare simplu, ca desenat de un copil. Tot ceea ce ni se pare simplitate în carte este, de fapt, simplitate trecută prin marile experienţe ale artei, în speţă a literaturii secolului al XX-lea.

Dan C. Mihăilescu crede că inocenţa oferă transparenţă, vizibilitate, revelaţie, de vreme ce vinovăţia, cunoaşterea, răul, îndoiala, ne îngreunează demonic făptura şi duce la opacitate.

Din acest punct de vedere, imaginea copilăriei, ca forţă de transparentizare a realului şi de infuzie de inocenţă, este un efort de exorcizare prin ochii celui mic, care „e convins că realul trebuie vrăjit, mângâiat, descântat, făcut cu el ceva ca să redevină transparent, angelic, pur”. Inocenţa o găsim şi-n Tom Sawyer, Huckleberry Finn.

Aceasta e cheia operei autoarei, spune Dan C. Mihăilescu, această calitate a privirii. Modul în care inocenţa ştie să dezvinovăţească prin vrăjire exorcizantă realitatea este cheia prin care se poate ajunge nu doar la romanele pline de angelic, nu numai la timpul, dar şi la eseistica Ioanei Pârvulescu despre secolul al XIX-lea.

Dar nu este uşor să te re-inocentizezi, spune scriitorul, şi să faci din această fetiţă şi martor al istoriei şi martor al propriilor vise şi să faci atât de firesc ca realitatea să devină basm. Cu atât mai mult cu cât ochii fetiţei văd tragedii (moartea vacii, de care se simte responsabilă, câinele chinuit de hingheri) şi ei îi este dat să trăiască într-un univers concentraţionar (frica de venirea buldozerelor).

Căci există un episod al unei mărturii din ororile petrecute în ceauşism în zona Uranus, Mihai Vodă, Arhive, cu dărâmarea locului, în care oamenii s-au sinucis, spânzurându-se de grinda casei înainte de venirea excavatorului care să-i dea afară a doua zi. Astfel, fetiţa din cartea Ioanei Pârvulescu (cine ştie, poate este chiar micuţa Ioana) vede în Braşov, pas cu pas, cum sistematizarea lui Ceauşescu se apropie de casa ei. Casa ei, cu care ea spune că „aveam o relaţie de sânge”.

La Ioana Pârvulescu, mai spune Dan C. Mihăilescu, găsim cea mai frumoasă pasiune a trăirii în trecut.

„Dacă nu ştim să ne vedem trecutul, bunătatea, bucuria, suntem pierduţi”, completează scriitorul.

De fapt asta pare să fie cheia mottoului cu care începe cartea, citatul din Dostoievschi, spus de un personaj inocent, Alioşa Karamazov, unul dintre cele mai pure şi inocente personaje din literatura lumii.

Alioşa le vorbeşte copiilor la înmormântarea unui copil: „Şi mai ales o amintire plină de farmec din anii copilăriei din casa părintească. O minunată amintire din copilărie are, poate mai mult ca orice, darul de a desăvârşi educaţia. Acela care adună cât mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viaţa, poate fi sigur că, la un moment dat, va găsi scăparea în ele”.

Aici, în această inocenţă, pare că ne vom regăsi pe noi, în timp ce parcurgem drumului iniţiatic al cunoaşterii sinelui adevărat, locuind temporar în casa vieţii ce ne este dată.