Cum au escaladat românii "Muntele destinului"

Nanga Parbat, numit şi "Muntele destinului", este situat în partea vestică a lanţului Himalaya, în Pakistan. Versantul Rupal, pe care au urcat alpiniştii români, este cea mai mare şi mai dificilă rută de escaladare a vârfului Nanga Parbat. Dintre cei 200 de alpinişti care au atins acest vârf de-a lungul timpului, mai puţin de 20 au ales să urce pe spectaculosul versant Rupal.

Alpiniştii români au avut şi noroc pe Muntele destinului, echipa românească fiind singura care a rămas pe munte în ultima parte a traseului, ca urmare a tragediei din 23 iunie, în care 11 alpinişti străini au fost ucişi într-un atac terorist asupra taberei Diamir, situată pe celălalt versant al muntelui.

Amabasadorul pakistanez a lăudat succesul echipei de alpinişti de a escalada un munte periculos, mai ales într-o perioadă în care ambasada Pakistanului la Bucureşti şi guvernul român erau îngrijoraţi pentru securitatea acestora, ca urmare a atacului terorist. El a apreciat curajul acestora de a-şi continua expediţia în ciuda avertismentelor şi a recomandărilor făcute de autorităţi de a abandona din motive de securitate.

Pe de altă parte, Nawaz Khan a arătat că Pakistanul este "un paradis pentru munţomani şi alpinişti din toată lumea cu masivele muntoase Hindu-Kuş, Himalaya, Pamir. Avem peste 40 de vârfuri de peste 7.000 de metri şi 5 de peste 8.000 de metri".

"Rupal din Nanga Parbat este cel mai mare versant muntos din lume şi măsoară peste 4600 de metri iar din această cauză ascensiunea a fost şi foarte lungă şi foarte dificilă. Am folosit tabere ca să urcăm muntele acesta. Alegerea noastră a fost una foarte fericită pentru că alegerea traseului cel mai dificil se pare că ne-a salvat viaţa", a spus la rândul său, Zsolt Torok, conducătorul echipei de alpinişti, făcând aluzie la atentatul terorist care a făcut 11 victime pe celălalt versant.

Alpiniştii hotărâseră încă de acasă, prin vot democratic, să aleagă traseul cel mai greu pe care alte două expediţii româneşti încercaseră să ajungă în vârf fără succes. Condiţiile atmosferice au fost prielnice pentru echiparea traseului. "Am avansat până la cotele de 7000-7300 de metri unde se termină aclimatizarea iar cea mai mare încercare a fost coborârea de la 7.000 de metri în tabăra de bază, la 3.500 de metri, o diferenţă de nivel mult prea mare faţă de alţi optmiari, şi să ne refacem cât mai repede – în 4-5 zile maxim", a mai spus Torok, În opinia sa, în succesul românesc a contat şi prognoza meteo fiabilă a vremii pe vârf pentru ca alpiniştii să se poată întoarce apoi.

Pe de altă parte, Torok se declară impresionat de ospitalitatea pakistaneză şi povesteşte că "poliţiştii pakistanezi au spus că se roagă pentru noi atunci când am plecat să urcăm pe vârf iar bucătarul expediţiei plângea de bucurie când veneam de la mare altitudine să ne refacem".

La rândul său, managerul de proiect al expediţiei Eugen Popescu a afirmat că expediţia pe Nanga Parbat reprezintă "cea mai mare performanţă din istoria alpinismului românesc". Totodată el a mulţumit autorităţilor pakistaneze pentru sprijinul acordat în vederea asigurării securităţii alpiniştilor români, fără de care expediţia n-ar fi putut continua.

Alpinistul Aurel Sălăşan, mezinul expediţiei, a vorbit despre cel mai greu moment, ca fiind coborârea pe celălalt versant, Diamir. "La retragere am avut parte de mai multe surprize. A trebuit să ne căţărăm pe un perete de 100 de metri la liber, fără corzi, fără nimic", a explicat el.

La rândul său, Marius Gane a povestit că un moment greu a fost după atentatul terorist "când autorităţile pakistaneze au vrut să ne evacueze, în timp ce MAE ne-a lăsat să decidem şi am hotărât să continuăm expediţia".

Un alt membru al echipei, Teofil Vlad a arătat că "sentimentul victoriei reuşeşte să te umple, dar pentru mine a fost o provocare şi mai mare pentru că am mai încercat să urc un munte de 8.000 de metri din Pakistan acum 8 ani, un pic mai mic şi pe o rută mai uşoară. "Momentul cel mai greu a fost pentru mine când am luat decizia să nu mai urc pe vârf. În ultimele zile dinainte de vârf nu m-am simţit foarte bine şi m-am decis să cobor, dar mi-am revenit până la urmă şi am hotărât să continui. Am ajuns pe vârf la apusul soarelui, un moment frumos, dar care impune grijă pentru că te aşteaptă o coborâre pe întuneric. Mi-am dat seama că încă mai am resurse pentru asta", a explicat Vlad într-un scurt interviu pentru Epoch Times. Alpinistul susţine că "satisfacţia este peste măsură" după ce ajungi în vârf, dar "totdeauna pot apărea accidente la coborâre pentru că concentrarea scade, scopul a fost atins şi apare o relaxare şi o detaşare".

***

Alpinismul te educă bineînţeles ca orice sport, dar acest sport este diferit faţă de alte sporturi, pentru că aici există posibilitatea să nu te mai întorci. Sentimentul latent pe care îl ai tot timpul, care te face să te concentrezi, să fii mai atent, te schimbă. După o astfel de experienţă devii altfel.

Epoch Times vă prezintă în continuare interviurile integrale cu trei dintre membrii expediţiei.

Reporter: Ce sfaturi le daţi alpiniştilor care sunt la începutul carierei?

Marius Gane: Sfatul meu este să o ia treptat. Alpinismul este un sport care necesită mult timp ca să capeţi o experienţă. Nu poţi să zici că ai mare experienţă după un an, spre exemplu. Şi-n escaladă, şi-n perete, şi-n altitudine, trebuie să o iei treptat. Nu recomand nimănui să se ducă prima dată pe Nanga Parbat. Sfatul este să se ducă pe un munte de 5.000 de metri, de 6.000 de metri, după aceea să se gândească la 8.000.

Zsolt Torok: Sfatul meu este ca să iubească foarte mult muntele. Să simtă. Şi în momentul în care simţi dorinţa de a avansa în acest domeniu este în regulă. Dar să nu facă vreodată doar pentru palmares, doar pentru faimă, doar pentru că dă bine. Eu tot ce am făcut în viaţa mea, în acest domeniu, am făcut cu maximum de suflet, şi din inimă, şi am căutat trasee care au însemnat foarte mult pentru mine, pentru sufletul meu. Faptul că aceste trasee din când în când coincid cu câte o performanţă şi societatea le apreciază este o chestie, dar nici alpinismul şi nimic nu merită făcut cu forţa şi doar de faţadă.

Reporter: Mă gândesc că o experienţă de acest gen întăreşte şi caracterul, lucrează şi pe caracter...

Marius Gane: Alpinismul de altitudine sigur lucrează şi asupra ta. Te obligă să fii mai calm, mai răbdător, să-ţi calculezi foarte bine paşii, programul – programul de odihnă, programul de efort. Nu poţi să ajungi pe vârf fără să-ţi rezervi resurse şi pentru coborâre. Acolo apar problemele mari, pe fondul relaxări şi epuizării.

Zsolt Torok: Alpinismul te educă bineînţeles ca orice sport, dar acest sport este diferit faţă de alte sporturi, pentru că aici există posibilitatea să nu te mai întorci. Sentimentul latent pe care îl ai tot timpul, care te face să te concentrezi, să fii mai atent, te schimbă. După o astfel de experienţă devii altfel. În general muntele te schimbă.

Reporter: Decizii grele, sau momente mai tensionante, situaţii limită.

Marius Gane: După cum povesteau şi colegii mei, cea mai problematică parte a fost coborârea, pentru că penultima etapă este o traversare dificilă, în sensul că trebuie să parcurgi pasaje de căţărat pe stâncă pe un teren friabil, se desprindeau pietre şi cădeau. Şi vii după vârf foarte obosit, pe vârf mergi doar cu termosul şi cu un bagaj foarte mic, dar când te retragi trebuie să îţi iei cu tine tot – cort, sac de dormit, pufoaică şi deja bagajul e greu şi tu eşti foarte obosit şi acolo a fost problema mare, cum a povestit Aurel, ei au încercat alt traseu, li s-a părut că e mai uşor acolo, dar nu a fost aşa, a trebuit să se caţere pe un perete de 100 de metri, dificil. La noi, Teo şi cu mine am preferat să ne retragem pe aceeaşi cale pe care venisem, măcar o ştiam că e greu, dar ştiam la ce să ne aşteptăm.

Zsolt Torok: Eu sunt un tip foarte meticulos şi mă pregătesc dinainte şi trec peste ele. Când se întâmplă nu mai mă surprind. Am studiat foarte mult traseul şi am văzut care sunt punctele cheie, care sunt punctele slabe ale mele şi unde trebuie lucrat. În momentul în care te afli într-o situaţie limită singura şansă a ta de supravieţuire este să rămâi calm şi să judeci la rece şi dacă este nevoie să-ţi dai suficient timp pentru odihnă. Marea majoritate a oamenilor care mor la coborâre intră în panică. Vor cât mai repede să ajungă jos. Sunt influenţaţi de succes şi le scade concentrarea. Controlul sentimentelor vine din experienţă. Eu vin dintr-un domeniu tehnic, deci am făcut mari pereţi, m-am căţărat foarte mult şi atunci când ai sub tine 1.000 de metri de perete vertical şi eşti obişnuit cu chestiile astea, te simţi altfel pe un vârf de 8.000 de metri. Pe când, din păcate acum, foarte multă lume pleacă spre Himalaya, cu dorinţa de a mai bifa câte un vârf de 8.000, să devină faimoşi şi ei cad în această greşeală de a nu fi pregătiţi din punct de vedere tehnic. La început când toate vârfurile din Himalaya au fost luate cu asalt de către expediţiile naţionale, selecţia s-a făcut dintre cei mai buni căţărători din Alpi. Deci era foarte clar că alpiniştii care chiar fac 100% alpinism în Alpi, ei sunt cei care se duc în Himalya. Acum oricine poate să meargă. Diferenţa este ce face şi cum face acolo. (Interviuri realizate de Andrei Pricopie).