Cei mai mobili migranţi în spaţiul UE sunt specialiştii, frica de emigraţia săracilor este departe de realitate

Aproximativ 97% dintre toţi cetăţenii statelor Uniunii Europene nu se folosesc de libertatea de circulaţie, astfel că majoritatea populaţiei comunitare este eminamente imobilă. Cei care îşi părăsesc însă ţările de origine sunt de fapt cei foarte bine pregătiţi - specialiştii, arată o analiză publicată marţi în cotidianul Die Welt de Thomas Straubhaar, director al uneia dintre catedrele de la Institutul de economie mondială din Hamburg.

Un amestec de mituri, aparenţe ale adevărului, interesele politice şi emotivitate domină dezbaterea actuală asupra emigraţiei dinspre estul Europei către Germania. Temerile sunt legate de faptul ca libertatea de circulaţie în UE să nu 'invite' la abuzuri şi prestaţii necuvenite din sistemul german de asigurări sociale. Acest lucru poate că se petrece în cazuri izolate. Însă nu aceasta este situaţia în cazul marii majorităţi, constată economistul german.

Numai o privire rapidă asupra realităţii arată că, în ciuda tuturor prejudecăţilor, migraţia de la est la vest în cadrul UE este în la fel de mică măsură un fenomen de masă, precum migraţia de la sud la nord. Migraţia dintr-o ţară a UE în alta a fost, este şi rămâne excepţia - şi nu regula. În prezent, în UE locuiesc peste 500 de milioane de persoane, dintre care 450 de milioane s-au născut în ţara a cărei cetăţenie o deţin. Aproximativ 50 de milioane, adică 10%, s-au născut în altă ţară decât cea în care trăiesc acum. Numai 3% (adică 17 milioane) dintre cetăţenii europeni muncesc acum în altă ţară a UE decât cea în care s-au născut.

Pe piaţa forţei de muncă, proporţiile sunt identice. În 2012, în UE munceau 15,2 milioane de cetăţeni străini, adică 7% din populaţia totală. Dintre aceşti străini, 6,6 milioane erau cetăţeni ai unui alt stat membru UE, iar 8,6 milioane proveneau din state terţe.

Dacă numai 3% dintre cetăţenii comunitari trăiesc şi muncesc în alt stat al Uniunii, asta înseamnă că aproximativ 97% dintre aceştia nu se folosesc câtuşi de puţin de libertatea de circulaţie în UE. Numai aşa este evident cât de derizorie este teama de un turism social în masă, observă analistul citat de Die Welt.

În mod evident, în pofida oricăror informaţii legate de bunăstare, cetăţenii UE rămân mai degrabă acasă, decât să plece din ţară. În ciuda tuturor grijilor legate de o migraţie masivă, europenii sunt, în vremuri normale - adică dincolo de războaie sau crize - extraordinar de imobili. De asta, interesul media ar trebui să se concentreze asupra comportamentului maselor, adică al celor care rămân acasă şi nu asupra a ceea ce fac acei puţini care emigrează dintr-un stat al Uniunii în altul.

De ce îşi caută atât de puţini cetăţeni europeni norocul într-un alt stat al UE? Deseori nu bunăstarea relativă este motivaţia migraţiei, iar oamenii se simt mai bine 'acasă printre săraci decât în străinătate printre bogaţi', adică mai bine angajaţi acasă decât şomeri sau angajaţi din când în când în străinătate.

Uneori, oamenii nu pot pleca de acasă pentru că au familie sau copii, pentru că au rădăcini în ţara de origine, pentru că nu vor sau nu pot să renunţe la situaţia pe care o au, de dragul unei aventuri în străinătate. Mulţi încă mai au speranţă, şi aşteaptă ca acasă situaţia economică să se îmbunătăţească, încetul cu încetul, astfel ca măcar copiilor să le meargă mai bine decât părinţilor. Acasă ştie fiecare mai bine cum merg lucrurile, cum se comportă oamenii şi unde şi cât de ieftin se cumpără ceva anume; în străinătate, totul este străin şi nesigur, lipsesc legăturile sociale, nu ştiu cum să ajungi să fii plătit mai bine. De obicei, acest know-how specific al locului împiedică plecarea în străinătate.

Tocmai pentru cei mai slab pregătiţi sunt toate acestea motive suficiente pentru care mai degrabă rămân acasă, decât să plece în străinătate. De asta a reieşit mereu faptul că în spaţiul UE, nu migrează şomerii slab pregătiţi, ci - dacă pleacă - persoane semnificativ mai bine calificate, care nu profită, acolo unde ajung, de ajutoarele sociale, ci dimpotrivă, cotizează la economiile statului gazdă.

Este corect faptul că tocmai românii - mai mult decât bulgarii - prezentau în trecut o dorinţă relativ mai puternică de a emigra, în comparaţie cu alţi europeni. Astfel s-a ajuns la situaţia în care unul din şase români munceşte în străinătate, şi numai în statele UE locuiesc aproximativ 2,5 milioane de originari din România, dintre care foarte mulţi, tot mereu mai mulţi în Germania. Cei mai mulţi sunt forţă de muncă cerută rapid; cei mai puţini rămân fără locuri de muncă.

Temerile de turismul social din Bulgaria şi România constituie un exemplu evident pentru cum o opinie publică neinformată poate extrapola situaţii punctuale la ameninţări de masă. Aşa au ajuns să domine dezbaterea politică alarmismul, dramatizarea şi scandalizarea - deşi încă de la sfârşitul războiului istoria Europei a arătat mereu că practica migraţiei a fost mereu legată de mobilitatea specialiştilor, şi nu migraţia masivă a celor mai puţin calificaţi.

Ceea ce este valabil în Germania apare şi la nivelul întregii UE. Emigrează numai cel care caută o ocupaţie; restul rămân acasă. Migraţia în cadrul comunitar este influenţată de diferenţele dintre pieţele forţelor de muncă naţionale, şi nu de cele dintre prestaţiile sociale, este determinată de cererea de forţă de muncă şi nu de oferta celor caută un loc de muncă sau devin 'paraziţi sociali'.