Ce poate face România în această lume bulversată în cursul rescrierii ordinii mondiale? Ce spune Kelemen Hunor
Liderul UDM, Kelemen Hunor, a transmis, într-o postare pe Facebook, că în condiţiile în care ordinea mondială se rescrie iar o rivalitate tot mai ameninţătoare între marile puteri va continua mai mulţi ani, apartenenţa la UE şi NATO a României ar trebui să aibă prioritate pentru ţara noastră, „incapabilă să-şi asigure propria apărare în faţa unui agresor mai mare”.
Totodată, liderul UDMR consideră cu atât mai important ca preşedintele Nicuşor Dan să ridice nivelul politicii externe a României şi să obţină rezultate care să ofere securitate şi să asigure relevanţă unei ţări aflate la periferia Europei în cadrul sistemului de alianţe occidentale.
Redăm postarea liderului UDMR
Ce poate face România în această lume bulversată şi în rapidă schimbare, în care deja e sigur că nimic nu va mai fi ca înainte de anexarea Crimeii în 2014, prin care Rusia a vizat, în mod limpede, rescrierea ordinii mondiale?
În primul rând, trebuie să renunţăm la toate iluziile. Istoria nu s-a încheiat, iar ordinea internaţională a fost întotdeauna scrisă de învingători şi de statele puternice.
Ordinea mondială s-a schimbat şi se va schimba în continuare. Astăzi nimeni nu poate spune cât va dura această transformare, dar putem afirma, cu siguranţă, că rivalitatea tot mai ameninţătoare dintre marile puteri va continua ani de zile.
Plângerea permanentă, jelirea vechii ordini şi aşteptarea tăcută nu reprezintă o strategie nici măcar pentru state mai mici, precum România. Recunoaşterea acestui lucru este primul pas pentru a evita situaţia în care, într-o dimineaţă însorită, ţara să se trezească servită pe meniu.
Trebuie să fim pragmatici: realpolitikul este astăzi singura cale viabilă. Asta nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca statul să-şi construiască politica externă pe valori fundamentale care nu sunt de natură ideologică şi care, pentru statele mici, au un caracter aproape existenţial. Faptul că una sau alta dintre aceste valori este asumată astăzi şi de partide şi mişcări suveraniste — atât de blamate acum — este deja o altă discuţie.
Pe lângă alianţele existente, în numele flexibilităţii, este necesară încheierea unor noi parteneriate. O ţară mică la periferie, de una singură, este vulnerabilă şi condamnată la eşec: slabă din punct de vedere economic, dependentă permanent de importuri, irelevantă militar, incapabilă să-şi asigure propria apărare în faţa unui agresor mai mare. Asta înseamnă, fără echivoc, că apartenenţa la NATO, dar şi apartenenţa la UE — cu toate problemele şi avantajele lor — trebuie să aibă prioritate.
Din punct de vedere politic, România este astăzi lipsită de greutate: nu are poziţii asumate aproape pe niciun subiect, nu-şi trasează nici măcar singură direcţia, se aliniază la poziţiile altora şi pluteşte în derivă pe o mare deschisă şi furtunoasă.
Ar fi nevoie de aliaţi locali şi regionali. În prezent, dintre vecinii săi, România nu întreţine cu nimeni o relaţie puternică, bazată pe încredere. Situaţia Republicii Moldova este de altă natură şi ea poate fi gestionată tot pe baza realpolitikului. La nivel regional, ţara ar trebui să facă paşi în cel puţin trei direcţii.
Ar trebui să trateze cu prioritate relaţia cu Polonia şi Finlanda, strângerea relaţiilor cu Turcia mult mai mult decât în prezent este deja întârziată, iar o prezenţă activă în Balcanii de Vest şi construirea unui sistem solid de alianţe în regiune ar oferi ţării multă libertate de mişcare şi influenţă.
Totodată, prin poziţia sa geografică, rolul de „punte” al Bucureştiului rămâne nevalorificat între două zone importante, Orientul Mijlociu şi Caucazul.
România ar trebui să acţioneze ca unul dintre iniţiatorii reformelor Uniunii Europene, devenite deja de neamânat, punând un accent puternic pe acţiunea coordonată cu statele mici şi mijlocii — pentru că, fie că ne place sau nu, ceea ce este valabil pe scena politicii mondiale este valabil şi în interiorul UE. Ţările mari şi puternice îşi impun întotdeauna propriile interese de stat în detrimentul celor mai mici, doar că o fac într-un ambalaj mult mai frumos decât oricare dintre cele trei mari puteri globale.
Starea actuală transmite incertitudine: în spatele ei se regăsesc de la neînţelegerea realităţilor până la lipsa de viziune, iar rezultatul final este deriva. Şi intelectual, provocarea este uriaşă după zece ani de comoditate şi indiferenţă.
Tocmai de aceea devine cu atât mai important pentru preşedinte să ridice nivelul politicii externe a României şi să obţină rezultate care să ofere securitate şi să asigure relevanţă unei ţări aflate la periferia Europei în cadrul sistemului de alianţe occidentale.
