Câinele, în tradiţiile noastre

Motto:

Stăpâne, stăpâne,

Mai cheamă şi-un câne!

(”Mioriţa”)

Un neam get, care locuia pe coasta Mării Negre, se numea CAENI, care se tălmăcea nu doar prin ”Câini”, ci şi prin ”Care (se) apără; Care (se) acoperă” (cf. rom. haină; a căina), ca şi prin ”Care (se) ascund” (cf. rom. hain). Oricum ar fi, se vede că tracii apreciau câinii pentru vrednicia lor.

La rândul ei, celebra noastră baladă ”Mioriţa” are numai laude pentru câini. Printre altele, eroul ei, păstorul, este duşmănit şi pentru că are

Cai învăţaţi

Şi câini mai bărbaţi.

Calităţile acestor animale, prietene ale omului, sunt de altfel asemănătoare, amândouă fiind inteligente şi vrednice:

Şi câini învăţaţi

Şi cai mai bărbaţi.

Câinele, prietenul de nădejde al ciobanului din baladă, este apreciat şi pentru voinicie şi pentru inteligenţă. Mioriţa îl sfătuieşte astfel pe stăpânul ei:

Stăpâne, stăpâne,

Îţi cheamă şi-un câne,

Care-i mai bărbat

Şi mai învăţat!

Deseori, câinii se jertfesc în apărarea păstorilor şi a turmelor:

La mijlocul nopţii,

Năvăliră-n stână hoţii.

Câinii au vestit,

Clopotele-au zăngănit.

Dară hoţii ce făceau?

Pe dulăi i-au împuşcat,

Pe ciobani mi i-au legat.

Câinii stau de veghe permanent, şi stăpânii lor îşi pun toată nădejdea în ei:

Ciobănaş cu lance,

Dă-ţ oile-ncoace,

Nu le da la deal,

Că e vai şi-amar,

Da le dă la munte,

Că-ţ ai câinii straje,

Că cei doi drumari

Vor să te omoare!

+++

Cheamă-ţi câinii roată,

Că ţi se face judecată!

Nu numai mioarele au daruri oraculare, ci şi câinii, prevestind şi ei primejdia:

Apa clipocea –

Tot semn era.

Câinii lătra,

Oile nu păştea.

În momentele de taină sau de odihnă a stăpânilor, câinii stau în spatele stânii, de unde poate apărea pericolul:

În dosul stânii,

Unde bat câinii.

Foarte important, câinii sunt o pavăză de nădejde împotriva lupului, fratele lor rămas sălbatic, unul dintre cele mai mari pericole pentru stani:

Mocanul se-nfuria,

Şi când chiuia,

Câinii roată se dădea

Şi pe lup îl prindea.

Pentru apărarea turmelor, ciobanii ştiu să distingă, după lătratul câinilor, ivirea unei primejdii şi depărtarea la care se află, pentru a se pregăti de înfruntare. Lupii merg în şir, cam la 50 de metri unul de altul, având conducător pe cel mai mare dintre ei, care nu părăseşte lupta până moare. Când acesta face întâia săritură spre oi, se năpustesc şi ceilalţi lupi deodată. O creangă aprinsă, aruncată între ei, îi împrăştie, şi câinii de la stână îi pot urmări.

La înmormântarea unui păstor, procesiunea străbate încet distanţa, cu preotul după carul mortuar, urmat de oi şi de câinii ciobăneşti, după care merge baciul şi, unul câte unul, ceilalţi păstori, cântând din fluier. În unele ţinuturi, un obicei, cu certitudine străvechi, este acela care cere ca, atunci când ciobanul moare la stână, să fie înmormântaţi şi câinele şi oile lui dragi, după ce au fost înjunghiaţi! Nu numai oile plâng moartea stăpânului, ci şi câinii:

Oile veneau,

Câinii ce lătrau

Cu toţii îl plângeau.

Nu toţi câinii din variantele mioritice sunt anonimi. Dintre ei se distinge căţeaua Dolca:

Iară Dolca sură

Nu tace din gură.

Duşmanii vedea

Şi mereu lătra.

+++

Pe cel vârf de şură,

Alei, Dolca sură

Nu tace din gură,

În glas lătrând,

Pe ciobani vestind.

O căţea vrednică este şi Bolteicuţa:

El câine nu avea

Decât o căţea

Rea de nu se putea.

Cât zece putea,

Bolteicuţa-i zicea.

Câini ciobăneşti de nădejde sunt, în variantele mioritice, şi Beci şi Despa. În balada ”Fulga”, ciobanul Costea are, printre alţi dulăi, doi mai bătrâni, pe Togan şi pe Mocan, precum şi pe Dolfa,

O căţea bătrână

Ce ştia

Seama la stână.

Într-o altă baladă, câinii ciobăneşti au însuşiri fizice impresionante:

Câini mocani,

Câini vlăjgani,

Lăţoşi

Şi miţoşi.

Tare când lătra,

Zare fremăta;

Când se repezea,

Spaima-n om băga

Trei zile şi ceva.

O căţea celebră este Molda, căreia, preluând o legendă populară, cronicarul Grigore Ureche îi acordă cinstea de ”naşă” a Moldovei: ”că umblând păstorii de la Ardeal, ce să chiiamă Maramoroş, în munţi cu dobitoacile, au dat de o hiară ce să chiamă buor şi după multă goană ce au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolea fiind şi hiara obosită, au ucis-o la locul unde să chiamă acum Buorenii, daca s-au discălicat sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de buor să însemnează. Şi căţeaoa cu care au gonit hiara aceia au crăpat, pre carea au chiemat-o Molda, iară apei de pre numele căţelii Moldii i-au dzis Molda, sau cumu-i dzic unii, Moldova. Ajijderea şi ţării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova”.

Nici că se poate o poveste mai gogonată! În realitate, toponimul şi hidronimul Moldova provin din toponimul geto-dacic, atestat, M-URI-DAVA ”Care este înzestrat; Care este dăruit; Care are de dat; Binecuvântat; Blagoslovit” (cf. latin. meritum ”merit, calitate deosebită care impune respect, laudă sau recompensă”; rom. a mărădui ”a moşteni”).

În tăbliţele de la Sinaia, Moldova este numită MO LEDA VIO ”Care cântă frumos; Care încântă; Descântec; Fermecat; Vrajă; Grozav” (cf. germ. Lied ”cântec”; rom. viu; vioi; voie”). Atât Muridava cât şi Moledavio au dus la cuvintele româneşti molid, molitvă şi Moldova. Cât priveşte numele căţelei Molda, acesta vine de la sensul ”Grozava”, dar desigur nu are nicio legătură cu întemeierea Moldovei.

Am transcris aici nume canine autentic româneşti, pentru că i-am auzit pe unii crescători de câini plângându-se ca nu au prea multe la îndemână. Drept e că, în criză de inspiraţie, foarte mulţi câini se numesc acum Bobi, Bobiţă, Fetiţa etc., renunţându-se la nume mai vechi, ca Lăbuş, Grivei, Griva şi altele.

Dacă vrem să găsim nume româneşti de câini, n-avem decât să cercetăm operele literare. Iată, de pildă, un fragment din ”Povestea lui Stan Păţitul” de Ion Creangă: ”Stan era acasă şi chiar atunci luase ceaunul de pe foc, ca să mestece mămăliga; şi numai iaca ce vede că se reped câinii să rupă omul, nu altăceva, şi când se uită mai bine, ce să vadă? Vede un băiat că se acăţăra pe stâlpul porţii, de teama câinilor. Atunci Stan aleargă la poartă, zicând: - Ţibă, Hormuz, na, Balan, nea! Zurzan, daţi-vă-n lături, cotarle! Da’ de unde eşti tu, măi ţică? Şi ce cauţi pe-aici, spaima câinilor?”

Dată fiind popularitatea povestirii ”Dumbrava Minunată” de Mihail Sadoveanu, numele lui Patrocle, prietenul Lizucăi, a ajuns şi el popular printre căţeii din ţara noastră. Popular, datorită povestirii omonime a lui Jack London a devenit şi Colţ Alb. De asemenea, datorită isprăvilor ei cosmice, Laika a dat numele multor căţeluşe din România.

Ajungând cândva prin creierii munţilor, am poposit la o stână, unde baciul, om cu carte, propunea ca nume de câini răi numele unor dictatori celebri, mai vechi şi mai noi: Nero, Caligula, Hitler, Mussolini, Lenin, Stalin, Mao, Mobutu, Idi Amin, Pol Pot şi, bineînţeles... Ceauşescu.

Ca şi alte animale, şi câinele apare în zicalele şi proverbele româneşti. Iată câteva:

Câinele care stă în bucătărie nu e bun pentru vânătorie.

Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia.

Câinii latră, ursul trece.

Câinele care nu latră nu muşcă.

Nu mor caii când vor câinii, nici câinii când vor stăpânii.

Câinele care ţine mai mult la om latră mai mult la oameni.

De multe ori, unui om rău i se zice ”câine”, ceea ce este foarte nedrept, căci iată ce spune un cântec popular românesc:

Din bucata mea de pâine

Am crescut un om şi-un câine.

Omul azi m-a părăsit,

S-a dus şi n-a mai venit.

Câinele mă recunoaşte,

Omul nu mă mai cunoaşte.

Doar câinele mi-a rămas,

Mă apără de necaz,

Nu doarme nici zi, nici noapte,

Mă păzeşte cu dreptate;

Îl bat şi îl dau afară,

Sare gardul, vine iară.

Când am bani şi o duc bine,

Toată lumea e cu mine;

De n-am bani şi o duc rău,

Nici cel neam nu-i neamul meu.

Şi, atunci, te-ntreb pe tine:

Care-i om şi care-i câine?

No comment.