Analist, după haosul din Franţa: România importă deja zeci de mii de lucrători din Asia. Fără cursuri de limbă, locuinţe decente, drepturi clare, riscăm...

Analistul financiar Adrian Negrescu a tras un semnal de alarmă după actele de vandalism din Franţa: România importă zeci de mii de lucrători din Asia, dar nu investeşte în integrarea lor în societate. Pe termen lung, riscăm să avem şi noi probleme.

ANALIZA lui Adrian Negrescu

Ce se întâmplă în Franţa reprezintă eşecul pe care elita politică franceză l-a evitat decenii la rând: o imigraţie primită fără un plan real de integrare economică şi socială.

Franţa a construit cartiere-dormitor la marginea oraşelor mari şi le-a umplut cu familii pe care nu le-a legat de piaţa muncii. A lăsat şcolile de acolo să se degradeze şi a cumpărat liniştea socială cu ajutoare în loc de locuri de muncă, formare profesională şi mobilitate.

Rezultatul este a doua şi a treia generaţie: tineri născuţi francezi, cu paşaport francez, care nu se simt parte din proiectul francez. Pentru cine nu are nimic de pierdut, vitrina unui magazin de lux devine o formă de revanşă.

Majoritatea imigranţilor din Franţa muncesc, plătesc taxe şi nu au nicio legătură cu jafurile. Problema nu este originea lor, ci o minoritate pe care statul a abandonat-o. Tocmai de aceea responsabilitatea este a statului.

A doua parte a eşecului este autoritatea. Reacţia unui stat nu se măsoară în numărul de arestări dintr-o noapte, ci în ce urmează.

Contează câţi dintre cei reţinuţi ajung condamnaţi, câte comercianţi sunt despăgubiţi şi dacă există cartiere în care poliţia intră doar în forţă.

Ani la rând, în anumite zone, ordinea publică a fost negociată în loc să fie impusă. Mesajul transmis a fost că violenţa are un cost mic.

Fiecare episod rămas fără consecinţe a pregătit terenul pentru următorul, mai amplu. Paradoxul de azi spune totul: poliţia franceză este acuzată simultan de brutalitate şi de ineficienţă. Este semnul unui stat care oscilează între represiune şi abdicare, fără o strategie.

Lecţia depăşeşte graniţele Franţei. România importă deja zeci de mii de lucrători din Asia ca să acopere deficitul de forţă de muncă.

Imigraţia de muncă este o necesitate economică, nu o opţiune. Fără cursuri de limbă, locuinţe decente, drepturi clare şi un drum spre integrare, riscăm însă să importăm şi problema, nu doar mâna de lucru. Costul integrării se plăteşte în ani şi în bugete pentru educaţie.

Costul neintegrării se plăteşte în vitrine sparte, prime de asigurare, turişti care nu mai vin şi o societate care nu mai are încredere în propriul stat.

Franţa nu arde pentru că oamenii protestează. Arde pentru că a lăsat decenii la rând o parte a societăţii în afara contractului social, iar acum această parte îşi cere nota de plată în stradă.