Activarea inamicului din interior: Vaccinurile COVID ar putea reactiva virusurile şi bolile din organism

(Shutterstock)

Noile dovezi din comunitatea ştiinţifică indică faptul că există o corelaţie puternică între COVID-19, vaccinurile înrudite cu acesta şi reactivarea altor virusuri care au infectat anterior gazda. Acest articol îşi propune să pătrundă mai adânc în nuanţe.

Cum pot fi reactivate virusurile care deja ne-au infectat cu ani în urmă?

În anii pe care i-am petrecut în armată ca microbiolog, am fost întotdeauna impresionat de cât de şireţi pot fi viruşii.

În timpul infecţiilor virale, virusurile se confruntă cu apărarea sistemelor imunitare. În cazul în care sistemul imunitar are câştig de cauză şi învinge virusurile, acestea pot dezvolta mecanisme pentru a rămâne în stare latentă şi a se inactiva.

Un astfel de mecanism este acela prin care îşi inserează ADN-ul viral în cromozomii celulelor, rămânând în latenţă fără replicare activă. Alte mecanisme ar putea implica promovarea reducerii la tăcere epigenetică a genomului viral, ceea ce înseamnă că acestea rămân "mute" în activitate, dar prezente şi la pândă.

Celulele gazdă vor reproduce apoi celule care poartă informaţia genetică virală. Apoi, viruşii ar putea reveni ani sau chiar decenii mai târziu, reactivând replicarea virală atunci când sistemul imunitar se degradează. Acest comportament prudent în care viruşii se transformă într-un inamic latent în interiorul gazdei este o strategie destul de eficientă în luptă, fie că este vorba de armată sau de corpul uman.

Comunitatea ştiinţifică este foarte familiarizată cu cinci tipuri de virusuri care sunt capabile să "hiberneze" şi să se reactiveze în condiţii adecvate:

  • virusul herpes simplex, care provoacă vezicule în gură şi herpes genital. Este extrem de frecvent;
  • virusul varicella zoster (VZV), cunoscut mai frecvent sub numele de varicelă;
  • virusul Epstein-Barr (EBV), care provoacă mononucleoza sau "mono", "boala sărutului", deoarece poate fi transmisă atunci când oamenii se sărută între ei;
  • citomegalovirusul (CMV), care, de obicei, cauzează multe probleme persoanelor imunocompromise;
  • virusul imunodeficienţei umane (HIV), care provoacă SIDA; acest virus poate rămâne în organism chiar peste zece ani înainte de a se activa.

Să luăm ca exemplu VZV, sau varicela, ca exemplu. În mod normal toată lumea face varicelă. Aceasta se întâmplă de obicei la început şi este destul de problematic pentru pacient, dar nu are o mulţime de alte complicaţii grave.

După ce pacientul învinge iniţial infecţia cu VZV, virusul nu dispare niciodată cu adevărat. Are posibilitatea de a reveni, mai ales odată cu slăbirea sistemului imunitar. Poate ataca din nou într-o formă mai severă numită zona zoster sau Herpes Zoster. Zona Zoster este o erupţie cutanată foarte dureroasă care se dezvoltă pe o parte a corpului. În unele cazuri, poate provoca, de asemenea, dureri nervoase cronice sau alte complicaţii grave, inclusiv orbire.

Zona Zoster poate fi cauzată şi de vârsta înaintată, de stres, de boli (cronice sau acute), de cancer sau de diverse alte surse. De fapt, factorii menţionaţi mai sus duc, de obicei, şi la reactivarea altor virusuri. Oboseala cronică ar putea duce la reactivarea EBV, herpesul ar putea fi trezit în urma unei intervenţii chirurgicale, iar HIV ar putea fi declanşat de tumori.

{133861}

O teorie populară din spatele motivelor pentru care viruşii pot fi reactivaţi este că, după ce valul iniţial de infecţie a fost învins, organismul are o flotă mare de celule T-killer CD-8 naive (celule imunitare care scapă de agenţii patogeni pe care nu îi recunosc) care au rolul de a ţine sub control numărul rămas de viruşii.

Atunci când sistemul imunitar este supus unui mare stres, cum ar fi în timpul unei infecţii acute, în lupta cu cancerul, sau după un transplant de organe (din cauza medicamentelor imunosupresoare administrate), numărul acestor celule CD-8 naive scade într-un fel sau altul. Virusul profită în acel moment de şansa de a prolifera atunci când apărarea este la pământ.

Poate SARS-COV-2 să reactiveze virusurile latente?

Deşi nu este clar ce anume le permite viruşilor să ştie că sistemul imunitar este compromis sau ocupat cu alte infecţii, există acum tot mai multe date care corelează puternic reactivarea virusurilor anterioare şi o infecţie cu SARS-COV2 sau o vaccinare anti-COVID.

De exemplu, în revista Cell, oamenii de ştiinţă au publicat un studiu care a urmărit aproximativ 300 de pacienţi cu COVID-19 şi au prelevat eşantioane de sânge căutând fragmente virale, inclusiv de la virusul Epstein-Barr (EBV), citomegalovirus (CMV), precum şi de la SARS-COV-2 însuşi.

Cercetătorii au înregistrat nivelurile de fragmente la două-trei săptămâni după diagnosticul clinic de COVID-19, la două-trei săptămâni după debutul bolii acute şi la două-trei luni după simptomele iniţiale. Cercetătorii au constatat că, deşi nivelurile fragmentelor virale ale altor boli nu au fost niciodată mai mari decât cele ale SARS-cov-2, nivelurile fragmentelor EBV - de exemplu - erau destul de ridicate.

Atunci, se datorează acest lucru coinfectării COVID şi EBV sau reactivării viruşilor EBV latenţi - după infecţia cu SARS-COV2?

{133862}

De fapt, studiile au constatat că modelele de fluctuaţie ale nivelurilor de IgG antivirale pot indica dacă este vorba de coinfecţie sau de reactivarea EBV latent.

În diagrama ilustrată aici, liniile continue reprezintă nivelurile de antigen pentru EBV în timpul infecţiei acute, iar liniile punctate sunt nivelurile de antigen preconizate pentru o reactivare a EBV cauzată de SARS-cov-2.

Există două diferenţe majore: una este că nivelurile de anticorpi IgG împotriva proteinei capsidei virale (VCA IgG) vor fi scăzute în timpul primei zile sau a doua zile de infecţie, dar VCA IgG va porni de la un nivel ridicat dacă este vorba de reactivare.

A doua diferenţă este că IgG împotriva antigenului nuclear (proteina NA) va avea o curbă lentă de creştere a nivelului dacă este legată de o infecţie acută cu EBV în plus faţă de COVID, dar IgG NA va începe de la un nivel mediu spre ridicat dacă este vorba de o reactivare a EBV latent.

{133863}

COVID lung şi reactivarea virusului

COVID-19 duce uneori la un sindrom numit covid lung, cunoscut şi sub numele de sechele post-acute ale COVID-19 (PASC). Pacienţii cu covid lung se confruntă adesea cu "oboseală permanentă, stare de rău post-efort şi o varietate de disfuncţii cognitive şi autonome" pentru o perioadă prelungită de timp.

Acest lucru înseamnă că sistemul imunitar este supus unui stres teribil în lupta cu aceste simptome, despre care unii oameni de ştiinţă au speculat că ar fi un adevărat precursor al reactivării diverselor virusuri hibernante.

În cadrul unui studiu transversal, 215 participanţi au fost analizaţi pentru caracteristicile cheie care au distins COVID de lungă durată.

Rezultatele au fost surprinzătoare, în sensul că au fost ridicate multe răspunsuri de anticorpi nu numai împotriva SARS-cov-2, ci şi a altor virusuri, cum ar fi EBV şi VZV.

Utilizând un proces numit profilare rapidă a antigenelor extracelulare (sau REAP), oamenii de ştiinţă au reuşit să identifice un scor REAP ridicat pentru multe virusuri aparţinând familiei herpesviridae, indicând faptul că aceste virusuri au fost reactivate în timpul unei infecţii COVID-19.

{133864}

Este cunoscut faptul că simptomul numit COVID lung cauzează o mulţime de probleme, chiar şi fără a lua în considerare reactivarea virusurilor anterioare, dar ce se întâmplă cu vaccinurile COVID-19? Vor provoca ele ceva similar?

Vaccinurile pot reactiva şi ele virusurile?

Vaccinurile COVID-19 simulează infecţia COVID-19 într-un mod special şi forţează sistemul imunitar să reacţioneze în mod adaptiv la aceasta.

Când sistemul imunitar procesează vaccinul, acesta redirecţionează efectiv atenţia multor celule T-killer CD-8 naive către proteinele spike ale COVID-19 şi ar putea lăsa o fereastră mică de timp pentru că unii viruşi din infecţiile anterioare să reapară.

Virusul Epstein-Barr (EBV sau mono) este omniprezent în populaţia globală şi, de obicei, nu cauzează prea multe probleme. O face doar la pacienţii cu deficienţe imunitare severe, cum ar fi după un transplant de organe, caz în care EBV poate duce la complicaţii grave sau chiar fatale.

Un studiu a analizat pacienţii cu antecedente de transplant de organe şi a analizat nivelurile fragmentelor EBV înainte şi după ce au primit un ciclu complet de vaccinare COVID-19. Aceştia au constatat că nivelurile EBV la această categorie de pacienţi au fost semnificativ mai mari după vaccinare.

{133865}

Un alt studiu de caz legat de EBV a analizat reactivarea acestuia la un bărbat tânăr şi sănătos după ce i s-a administrat un vaccin COVID-19. Acesta a fost primul caz de reactivare a EBV la un adult sănătos şi imunocompetent după vaccinarea COVID-19. Aceste incidenţe indică o corelaţie puternică între vaccin şi reactivarea virusului latent.

Conform datelor REAP de mai sus, zona zoster sau herpes zoster (HZ) a fost un alt virus care se corelează cu COVID-19 în ceea ce priveşte reactivarea. Un studiu indian de caz a analizat 10 cazuri de herpes zoster direct după administrarea vaccinului COVID-19, în care debutul simptomelor a avut loc în termen de 21 de zile după vaccinare.

În cadrul studiului, 80 la sută dintre pacienţi nu au avut alţi factori care ar fi putut duce la reactivare. Doi pacienţi, care aveau diabetul ca unic alt factor posibil, îl aveau deja bine controlat înainte de vaccinare. Acesta nu este singurul raport de caz în legătură cu zona zoster.

Un articol publicat în The Lancet relevă că, în urma analizării dosarelor de vaccinare de la Departamentul de Sănătate din Hong Kong, au fost descoperite 16 şi 27 de cazuri de zona zoster după administrarea vaccinurilor coronavac (Sinopharm) şi bnt162b2 (Pfizer/biontech). Studiul a concluzionat că zona zoster ar apărea probabil la aproximativ şapte sau opt din 1 milion de doze administrate. Un raport de caz mai sistematic, care a rezumat 91 de cazuri de HZ post-vaccinal, a constatat că timpul mediu de debut al simptomelor a fost de puţin sub şase zile, hipertensiunea fiind cea mai frecventă comorbiditate, iar afecţiunile autoimune fiind destul de răspândite în rândul pacienţilor.

Informaţiile din baza de date a OMS privind siguranţa globală arată că există deja peste 7000 de cazuri de HZ descoperite în întreaga lume, ceea ce înseamnă că nu este o problemă izolată.

Până în mai 2022, Sistemul de raportare a evenimentelor adverse la vaccinuri (VAERS) din Statele Unite a raportat deja 4.577 de cazuri de HZ post-vaccinare, iar Agenţia de reglementare a medicamentelor şi produselor de sănătate (MRHA) din Marea Britanie a raportat 2.527 de cazuri de HZ. Este important de menţionat că HZ este probabil o apariţie insuficient raportată ca o complicaţie post-vaccinare.

Alte virusuri menţionate la început, cum ar fi citomegalovirusul (CMV) şi herpesvirusul Kaposi asociat sarcomului Kaposi (KSHV), care induce cancerul, au fost, de asemenea, raportate în rapoarte de caz sau studii care documentează reactivarea lor după administrarea de medicamente anti-COVID-19. Oamenii de ştiinţă discută chiar dacă SARS-cov-2 însuşi se poate încorpora în oameni doar pentru a se reactiva în viitor, dar, în general, este prea devreme pentru a trage concluzii.

Chestiunea intens disputată în prezent este cum ar trebui să tratăm problema vaccinării pentru cei care pentru care există riscul ca vechile lor boli să "învie din morţi" sau să se "trezească din hibernare". Discuţia despre intensificarea indusă de anticorpi (ADE), care ridică riscul ca vaccinurile de rapel să provoace boli mai grave decât cele originale, ridică întrebarea dacă vaccinurile conduc efectiv la infecţii mai uşoare, fie că este vorba de COVID sau de vechile virusuri şi boli.

Este important de menţionat că studiile validează corelaţia dintre infecţia sau vaccinul COVID-19 şi reactivarea diverselor virusuri din perioada lor de latenţă, dar în niciun caz nu indică o cauzalitate.

Cu toate acestea, trebuie să existe un echilibru bine calibrat între administrarea de vaccinuri la grupuri individuale cu factori de risc diferiţi.

Orientările oficiale sunt de a vaccina mai întâi persoanele în vârstă, pentru a le proteja de ramificaţii puternice ca urmare a unei infecţii cu COVID-19. Este adevărat că cele mai multe decese cauzate de coronavirus provin din această grupă de vârstă şi că vârstnicii suferă cel mai mult sub influenţa acestui virus.

Cu toate acestea, trebuie să ţinem cont de faptul că, în mod empiric, această grupă de vârstă este tocmai grupa cu risc ridicat de reactivare a altor virusuri atunci când sistemul lor imunitar are o povară de înfruntat.

De aceea, trebuie menţinut un echilibru delicat între riscuri şi beneficii atunci când se operează sub ipoteza şi aparenţa prevenirii şi protecţiei.