21 decembrie ne prinde ameţiţi de duhoarea cadavrului pe care nu-l scoatem afară

Anul acesta, demnitatea mea de participant direct la evenimentele din 1989 a primit deja o palmă – prin clasarea Dosarului Revoluţiei. De parcă n-ar fi deja prea mult, citesc buimac un interviu exclusiv cu Iulian Vlad în adevărul.ro şi niscai poze cu Ceauşescu uşor tristuţ.

Avem parte de Boceala asta de 26 de ani: anumiţi securişti şi generali de armată ar fi fost răi, ar fi tras în popor, ceilalţi ar fi fost buni – Milea, care a respectat ordinul lui Ceauşescu - şi a tras în civili de fapt n-ar fi vrut nici el să tragă, “spuneţi soţiei şi fetelor mele că nu sunt un criminal” ar fi zis Milea plângând, etc., etc. Militaru care era cu ruşii ar fi fost rău, la fel Iliescu, Brucan. Pe de altă parte Iulian Vlad ar fi bun. Etc. etc.

Bineînţeles că toţi erau slugile unui regim criminal. Deci criminali. Bineînţeles că Milea era. A dat ordinul, care era ilegal. Armata nu este menită să tragă în civilii ţării sale, ci să-i apere - de armata unei ţări duşmane. Dar Armata, ca toate celelalte pe vremea respectivă, devenise a Partidului.

Milea ajunsese sus ca toţi ceilalţi, lingând Partidul, în stânga şi dreapta. Pupând, cu loialitate absolută, Sistemul. Nu poţi să şi păstrezi tortul şi să-l şi mănânci. Când vine momentul, arăţi ce eşti – o cârpă cu care Partidul se şterge unde vrea – sau un erou, care se sacrifică pentru poporul lui şi moare zâmbind, gândindu-se la România şi la români.

Un proverb chinez spune aşa “Nu poţi găsi cavaleri adevăraţi la curtea Regelui fals”.

Aud nume grele din fostul aparat represiv - Iulian Vlad, Filip Teodorescu şi mulţi, mulţi alţii – afirmând că Securitatea ar fi fost de fapt plină de patrioţi, că îşi iubeau ţara (“nu ca ăştia de acum”) - că de fapt Partidul ar fi fost problema, nu Securitatea, ş.a.m.d.

Indiferent cum se minte fiecare dintre ei pentru a dormi bine şi a putea privi oglinda şi pe noi în faţă, ei slujeau Partidul care capturase ţara - pe noi. Adevărul, urâtul adevăr, este că indiferent dacă lucrai la DIE sau pe interne, la Securitate erai obligat să aperi şi să pupi în fund nişte canalii scelerate – despoţii comunişti. Nu numai Ceauşescu era aşa. Toţi erau aşa, pentru că ideologia îi preschimba. Jivkov l-a asasinat pe scriitorul Gheorghii Markov cu umbrela cu ricină, Mao pe cei care au îndrăznit să critice conducerea Partidului în anii 50, Stalin organiza epurări profilactice.

Întregul sistem comunist era un coşmar construit pe principii de cult malefic. Tuturor – de la vlădică la opincă - li se cerea încredere absolută într-o utopie aberantă – darwinismul social - băgată pe gât cu sila (căci nimănui nu-i place să i se ia casa şi boii din curte) – în cadrul unui experiment gândit de unii (Europa occidentală) şi implementat pe alţii (Estul).

Toţi - şi mai ales Securitatea - erau puşi să se spioneze unii pe alţii pentru a-şi lua locul şi a căpăta o poziţie mai "sigură" într-o lume bântuită de teroarea pe care Sistemul îi obliga să o implementeze. Chiar sună diabolic, pentru că aşa era. Sistemul te obliga să te supui necondiţionat Partidului şi regulilor sale gangstereşti care înlănţuiseră societatea. Urmarea era că indiferent cât de bine intenţionat, spălat pe creier, oportunist, idiot, patriot, sau de-a dreptul criminal - erai – deveneai în cele din urmă o rotiţă în maşinăria infernală a Partidului. Partid care, din când în când, îşi devora proprii supuşi, pentru a întări Teroarea care îl menţinea la putere.

M-am maturizat în perioada când Iulian Vlad conducea ancheta revoltei braşovenilor din 1987. Securitatea a bătut la ei ca la fasole doar pentru că, sătui de frig şi foame - braşovenii îndrăzniseră să-şi ceară drepturile salariale. Unde era patriotismul lui Iulian Vlad atunci?

Am fost martor la perioada când poporul român era unul dintre cele mai batjocorite şi înfometate din Europa – iar acest proces era monitorizat de ochiul atent al celor de teapa lui Iulian Vlad şi a colegilor - Tudor Postelnicu, Nicolae Pleşiţă, Boris Grunberg – oameni buni-răi, dar care ştiau bine mocirla pe care o construiau şi nu clipeau atunci când li se cerea să schingiuiască oameni precum Corneliu Coposu, Iuliu Maniu, Mircea Vulcănescu, Paul Goma, Gheorghe Ursu şi atâţia alţii.

“Adevăraţii patrioţi” care alcătuiau elita de torţionari a comunismului nu se fereau să angajeze un scelerat precum Carlos Şacalul să pună bombe la Radio Europa Liberă, pentru a omorâ jurnaliştii care făceau băşcălie de Leana Ceauşescu, academiciana cu 4 clase - de care râdeau, de altfel, şi ceilalţi din anturaj.

Urmărind interviul lui Iulian Vlad n-am putut să-mi reprim un reflex de silă şi unul de milă.

Silă pentru că indiferent cât de capabil sau de inimos ar fi fost iniţial, a ajuns în cele din urmă unul dintre pilonii teroarei care a omorât la propriu un popor întreg. O făcea conştient. TOTI eram conştienţi de teroarea care asigura dictatura bandei aflate la conducere. Toţi ştiam că Ceauşescu era un idiot care începuse planuri de industrializare aberantă, apoi ne înfometase pe toţi pentru a plăti oalele sparte de el şi gaşca sa. Toţi ştiam că ideologia comunistă era o ciumă în care nu mai credea nimeni.

Milă pentru că indiferent cât de imensă era puterea lui în acei ani, omul este ilustrarea vie a naturii distructive a Partidului pe care l-a slujit. Omul ăsta vorbeşte şi acum despre statul comunist român de parcă ar fi fost într-adevăr altceva decât o mare adunătură de lingăi şi bandiţi, analfabeţi şi oportunişti.

Este damnat să trăiască într-un univers paralel, unde Marea Minciună este încă luată drept adevăr, iar Karl Marx este Dumnezeu. Lumina le este cvasi-inaccesibilă celor ca Iulian Vlad – aberaţiile şi fantasmele pe care le-au construit în România acelor ani îi învăluie acum ca un cocon din care nu mai pot ieşi. Iulian Vlad rătăceşte pe meleaguri triste, întunecate şi ceţoase, înconjurat de fantome.

Cât despre noi? Nici noi n-o ducem bine. Comemorarea Revoluţiei ar trebui să pomenească despre curajul eroilor morţi, nu lamentările justificative ale satrapilor. România nu poate fi reconstruită pe jelania fantomelor, ci pe strălucirea celor care s-au sacrificat pentru noi.

Problema este că de ani de zile suntem dresaţi să amestecăm într-o căldare cu lături, sub promisiunea că vom găsi perle în zeama fetidă. Efectul parşiv al traiului cu gunoiul în casă este stockholmizarea: după 26 de ani de căutări n-am găsit perlele, în schimb miazmele au ajuns să ne producă plăcere. Aerul proaspăt al înălţimilor ne ameţeşte acum. Am ajuns să ne ferim instinctiv de el.