Noua eră Erdogan în Turcia: de ce „sultanul” nu e încă atotputernic

Turcia: Primul Ministru Recep Tayyip Erdogan
Turcia: Primul Ministru Recep Tayyip Erdogan (ADEM ALTAN / AFP / Getty Images)

Victoria istorică a lui Erdogan la primele alegeri prezidenţiale directe nu trebuie exagerată. Chiar dacă a câştigat din primul tur, în ciuda scandalurilor de corupţie din ultima vreme, el nu va putea să transforme Turcia într-un sistem prezidenţial, decât prin schimbarea Constituţiei. Pentru asta va avea nevoie nu doar de sprijinul AKP, ci şi al încă unei formaţiuni. Problematic rămâne şi rolul pe care-l va avea preşedintele în exerciţiu Abdullah Gul în noua constelaţie de putere.

Kerem Öktem, profesor turc la Universitatea din Oxford, îmi explica într-un interviu acordat Epoch Times înainte de alegerile locale că ”AKP nu a suferit încă un declin puternic în sondaje, aşa cum ne-am fi aşteptat. Acesta se va face simţit odată ce economia va începe să se deterioreze. Deocamdată Erdogan mai este creditat pentru succesele economice ale Turciei din ultimii ani”. Aceasta este una dintre principalele explicaţii pentru care actualul premier a reuşit să câştige categoric, chiar din primul tur, primele alegeri în care turcii şi-au ales direct preşedintele.

Mai există însă şi alte motive. Cei doi contracandidaţi ai săi au fost defavorizaţi în această competiţie deoarece Erdogan a profitat din plin de funcţia sa de premier, de faptul că a avut la dispoziţie mult mai mulţi bani şi de un acces mult mai bun la media publice şi private. Aceste inegalităţi au fost sesizate şi de observatorii electorali ai OSCE care au constatat că a profitat de funcţia sa şi că postul public de televiziune TRT a relatat aproape doar despre Erdogan.

Totuşi având în vedere scandalurile de corupţie la nivel înalt care au zguduit guvernul lui Erdogan, reprimarea sângeroasă de anul trecut a protestelor din Piaţa Taksim, derivele autoritariste ale premierului, epurările din poliţie şi justiţie, cenzurarea Internetului, ne-am fi aşteptat ca reacţia de respingere a sa de către societatea turcă să fie mai mare. Nu a fost însă aşa, AKP reuşind să obţină cea de-a noua victorie consecutivă în 12 ani de putere.

Faptul că Erdogan a polarizat excesiv societatea şi a alienat multe grupuri – secularişti şi liberali prin reislamizarea societăţii, o parte a islamicilor, prin atacarea reţelei sociale foarte puternice a lui Fetullah Gulen, aleviţii etc. – pare să nu fi contat pentru susţinătorii săi care s-au mobilizat în număr mare la vot.

În schimb, opoziţia turcă s-a unit în spatele unui singur candidat provenit din mediul academic, dar total lipsit de carismă. Mai mult, alăturarea dintre Partidul Republican Turc (CHP), al fondatorului Mustafa Kemal Ataturk, şi naţionaliştii de la MHP n-a fost bine primită de electorat. Aceştia au preferat să voteze pentru o mână forte în locul unui intelectual diplomat cu un discurs tern, Ekmeleddin Ihsanoglu, care s-a plasat pe locul doi cu 38% din voturi. Notabilă este însă performanţa candidatului kurd Selahattin Demirtas care a obţinut un procent record de aproape 10% la nivel naţional, ceea ce dă kurzilor posibilitatea să joace un rol mai important în viitoarele negocieri politice.

Preşedinte-jucător

Cu siguranţă Erdogan va invoca acum legitimitatea populară directă obţinută, de 52% din primul tur, pentru a realiza ceea ce el numeşte „începutul unei noi ere” – transformarea Turciei într-o republică prezidenţială în care preşedintele să concentreze cea mai multă putere. Pentru asta, trebuie schimbată actuala Constituţie potrivit căreia premierul deţine puterea executivă.

Este clar că noua Republică turcă nu va fi gândită după modelul american, ci copiază fidel modelul Putin. Erdogan ar fi vrut să repete rocada Putin-Medvedev în Turcia, dar problema este că preşedintele în exerciţiu Abdullah Gul nu este ca actualul premier rus un executant, o marionetă. El era considerat de mulţi ca un potenţial challenger al lui Erdogan la prezidenţiale. Expertul Kerem Oktem îmi spunea că este singurul care ar putea să-i zădărnicească visul prezidenţial actualului premier.

Până acum Abdullah Gul nu a ales să-l confrunte deschis pe Erdogan pentru a nu-şi antagoniza partidul. A semnat şi iniţiative nedemocratice precum legea de cenzurare a Twitter şi youtube, chiar dacă a scăpat anumite critici în public. După ce va părăsi palatul prezidenţial, el va dori însă să-şi găsească un loc în noua configuraţie de putere din Turcia. În timp ce Erdogan vrea să impună în funcţiile de premier şi viitor lider al AKP un fidel al său, probabil ministrul actual de externe, Ahmet Davutoglu, Abdullah Gul ar putea încerca să-i încurce socoteala. El a anunţat că vrea să se întoarcă în partidul la care a fost co-fondator şi în care este foarte respectat. Mai mult, există o aripă în partid care nu este încântată de perspectiva ca AKP să devină jucăria lui Erdogan iar acesta să obţină puterea totală în stat.

Pe lângă pericolul de a nu putea impune un premier–marionetă, Erdogan ar putea întâmpina un alt obstacol în transformarea sa în cel mai puternic om din Turcia. Majoritatea actuală pe care o are AKP în Parlament nu este suficientă pentru modificarea Constituţiei, iar anul viitor când vor avea loc alegeri parlamentare nu este deloc sigur că AKP va reuşi să câştige majoritatea necesară pentru a modifica constituţia fără ajutorul altor formaţiuni politice. Kurzii ar putea deveni un partener de negociere, dar vor cere concesii serioase în schimb.

Turcia nu s-a transformat într-o democraţie inspiraţională pentru ţările arabe, un model de succes economic şi de libertate politică. Rămâne una dintre ţările cu cei mai mulţi jurnalişti închişi, independenţa justiţiei a fost grav afectată prin epurări, iar scandalurile de corupţie arată fundamentul putred al unei oligarhii, nu o economie de piaţă sănătoasă.

O altă problemă în realizarea Noii Turcii rămâne Erdogan însuşi. După alegeri, el a promis că va fi un preşedinte al tuturor turcilor, indiferent de etnicitate sau confesiune, dar premierul s-a dovedit de-a lungul timpului cel mai puternic polarizator al societăţii turce. Şi în campania electorală şi-a atacat adversarii politici pe tema credinţei şi etniei lor – liderul alevit al CHP, Kemal Kilicdaroglu şi etnicul Zaza, Selahattin Demirtas, candidatul kurzilor.

Scriam mai demult că premierul Recep Erdogan a transformat Turcia într-un regim sultanistic - autocratic după chipul şi asemănarea sa. El şi AKP îşi revendică toată puterea în stat în numele contractului social hobbesian, prin care guvernaţii îşi cedează autoritatea suveranului. De fiecare dată când a fost contestat, premierul turc a invocat legitimitatea să izvorâtă din alegeri, ca expresie supremă a voinţei poporului.

AKP şi Erdogan s-au transformat într-o forţă hegemonică care interferează direct în societate şi în viaţa individului încercând să impună preceptele islamice şi să controleze populaţia. În loc să construiască un adevărat Leviathan islamic, creând un consens minimal între guvernaţi, Erdogan a promovat o politică de divizare şi polarizare, declarându-se doar apărătorul Islamului sunnit, atacând pe şiiţi – aleviţi şi alienându-i pe secularişti şi liberali.

Noua axă a „democraţiilor” neliberale

Turcia nu s-a transformat într-o democraţie inspiraţională pentru ţările arabe, un model de succes economic şi de libertate politică. Rămâne una dintre ţările cu cei mai mulţi jurnalişti închişi, independenţa justiţiei a fost grav afectată prin epurări, iar scandalurile de corupţie arată fundamentul putred al unei oligarhii, nu o economie de piaţă sănătoasă.

Pe de altă parte, ţara se îndepărtează clar de Europa, negocierile de aderare sunt aproape oprite iar Turcia se apropie de modelul rus. Ziarul Huffington Post scria după victoria lui Erdogan despre o nouă frăţie a regimurilor neliberale Putin-Erdogan-Orban. Toţi trei au creat regimuri hibride autoritare, având o mare sete de putere, şi au decis să rămână cei mai puternici oameni din ţară pentru cât mai mult timp. Erdogan de exemplu vizează două mandate de preşedinte – încă un deceniu. Toţi trei sunt naţionalişti şi populişti, raportându-se retoric la un trecut de grandoare – URSS, Imperiul Otoman, Ungaria Mare. Mai grav este că ei deja se prezintă ca un model alternativ la capitalismul liberal decadent, dominat de lăcomia marilor corporaţii, şi asta face periculoase aceste sisteme. Orban a făcut-o prin naţionalizări şi înfruntarea intereselor marilor companii străine, Putin şi Dughin prin aşa-zise măsuri conservatoare de apărare a familiei şi propaganda panslavismului şi panortodoxismului, în timp ce Erdogan a reislamizat societatea.

O altă similitudine între cei trei este că se tem de democraţia adevărată, bazată pe statul de drept şi pe sisteme electorale care fac schimbarea posibilă, mai observă Andras Simonyi, director la Center for Transatlantic Relations din cadrul Johns Hopkins University, în comentariul său pentru Huffington Post.

Viktor Orban vorbea de curând despre democraţia neliberală ca singura alternativă la eşecul sistemului liberal occidental. Erdogan profită şi el de dezamăgirea populaţiei turce faţă de reticenţele UE de a integra Turcia pentru a consolida acest model nedemocratic de guvernare. Ba chiar, am putea crede că priveşte cu invidie la Putin, care a reuşit să reprime prin violenţă şi cenzură aproape orice opoziţie politică şi socială. Şi deja presa internaţională scrie despre Erdogan ca despre un Putin de pe Bosfor.