Israelul, Hamas şi problema soldaţilor răpiţi

Tancuri israeliene lângă zidul care desparte Israelul de Fâşia Gaza, 17 iulie 2014. În seara zilei de 17 iulie, armata israeliană a invadat Gaza.
Tancuri israeliene lângă zidul care desparte Israelul de Fâşia Gaza, 17 iulie 2014. În seara zilei de 17 iulie, armata israeliană a invadat Gaza. (Andrew Burton/Getty Images)

Conflictul din Gaza a mai luat o pauză umanitară de 7 ore. Cele două părţi nu sunt însă interesate de câţi oameni mor, ba mai mult, fiecare încearcă să folosească morţii şi prizonierii în interesul său. Hamas vrea să utilizeze arma răpirii militarilor israelieni ca monedă de schimb, iar Israelul face tot posibilul ca soldaţii săi să nu cadă în mâinile islamiştilor.

Dincolo de bombardarea şcolii ONU din Gaza de către forţele israeliene, care a adus critici şi indignare chiar şi din partea SUA, armata israeliană a pornit săptămâna trecută o amplă operaţiune de căutare a unui soldat care ar fi fost răpit de Hamas în oraşul Rafah. În acest demers au fost atacate 200 de obiective din teritoriul palestinian de la Marea Mediterană.

Până la urmă s-a dovedit că locotenentul israelian în vârstă de 23 de ani Hadar Goldin murise, nu fusese luat prizonier. Autorităţile israeliene au răsuflat uşurate pentru că răpirea militarilor israelieni este cel mai rău lucru care li se poate întâmpla. Acestea preferă ca oamenii lor să fie ucişi într-un atac al islamiştilor, decât să fie luaţi ostatici. Ultima răpire a unui soldat israelian de către un comando Hamas –celebrul caz Gilad Schalit - s-a produs în 2006, printr-un tunel către Gaza. Abia după 5 ani acesta a fost eliberat în schimbul punerii în libertate a nu mai puţin de 1.027 de prizonieri palestinieni din închisorile israeliene.

Prin urmare, ostaticii militari israelieni sunt o adevărată armă şi monedă de schimb în mâna Hamas şi o povară pentru Israel. Islamiştii au încercat să speculeze acest lucru şi în cazul Goldin, susţinând că l-au prins pe locotentent, prezentându-i legitimaţia ca dovadă. La câteva zile însă armata israeliană l-a declarat mort.

Se pune întrebarea de ce Israelul dă atâta importanţă problemei răpirii militarilor săi. Nu este vorba despre importanţa dată vieţii unui om, cât despre un contract pe care statul îl are cu toţi membrii armatei sale prin care se angajează să facă totul să-şi aducă acasă cetăţenii răpiţi. Astfel, ostaticii devin pentru Hamas o armă strategică, o monedă de schimb şi un mijloc de a obţine concesii într-un conflict în care raportul de forţe este disproporţionat.

Mai puţin ştiut este că această protecţie a tuturor soldaţilor are o latură cinică şi inumană. Potrivit controversatei directive Hannibal, Israelul încearcă să prevină răpirile, iar soldaţilor li se cere să moară mai degrabă decât să se lase prinşi de adversar. Soldaţii israelieni trebuie să tragă asupra unor inamici care l-au prins pe unul de-al lor, chiar dacă pun astfel în pericol viaţa acestuia. Mai mult, se aşteaptă de la militarii prinşi să se sinucidă, decât să cadă în mâinile duşmanului. Mai nou, unii tineri recruţi semnează un document prin care exonerează statul de obligaţia de a face totul pentru a-i aduce acasă în caz că sunt prinşi, pentru a nu intra sub incidenţa directivei morţii.

Războiul cinic şi sângeros dintre Hamas şi Israel arată că vina este împărţită şi că niciuneia dintre părţi nu-i pasă cu adevărat de creşterea numărului de civili nevinovaţi care mor. Islamiştilor pare să le fie indiferent cât sânge palestinian se varsă. Ei continuă să tragă rachete către Israel, chiar dacă acestea nu au mare precizie şi antrenează un răspuns dur din partea acestuia.

Victimele civile în rândul propriei populaţii sunt puse la socoteală doar din perspectiva unui calcul cinic în sensul că extremiştii se bazează pe faptul că, odată cu creşterea numărului de morţi în Fâşia Gaza, vor spori şi presiunile diplomatice asupra lui Netanyahu pentru a accepta un armistiţiu, mai apropiat de condiţiile puse de Hamas. Printre acestea se numără retragerea trupelor israeliene din Fâşia Gaza, ridicarea blocadei economice impuse enclavei, deschiderea trecătorilor de la frontiera cu Egiptul şi nu în ultimul rând eliberarea prizonierilor palestinieni.

Victimele civile din rândul propriei populaţii sunt puse la socoteală doar din perspectiva unui calcul cinic. Extremiştii se bazează pe faptul că, odată cu creşterea numărului de morţi în Fâşia Gaza, vor spori şi presiunile diplomatice asupra lui Netanyahu pentru a accepta un armistiţiu, mai apropiat de condiţiile puse de Hamas.

De partea israeliană, moartea locotenentului Goldin a fost un bun pretext pentru Israel să bombardeze zona din jurul oraşului Rafah, unde acesta a fost capturat. Potrivit oficialilor palestinieni, bombardamentele israeliene din Rafah ar fi ucis peste 70 de civili palestinieni.

Prin urmare soldaţii răpiţi şi morţii sunt folosiţi cu cinism într-un război de mutually assured destruction din care nimeni nu câştigă, dar în care foarte mulţi nevinovaţi îşi pierd viaţa.

Secretarul general al ONU Ban Ki Moon a criticat bombardarea şcolii din Gaza aflate sub egida ONU ca pe un „act ruşinos din punct de vedere moral – un act criminal, mai ales că armata israeliană a fost informată de mai multe ori în legătură cu locaţia şcolii”.

„Statele Unite sunt consternate de bombardamentul dezonorant asupra unei şcoli a UNRWA (Agenţia ONU pentru ajutorarea refugiaţilor palestinieni) de la Rafah. Subliniem încă o dată că Israelul trebuie să facă mai mult pentru a-şi respecta propriile standarde şi a evita victimele civile. Coordonatele şcolii, precum şi cele ale tuturor instalaţiilor ONU în Gaza, au fost comunicate în repetate rânduri forţelor israeliene de apărare”, a declarat la rândul ei, Jennifer Psaki, purtătoarea de cuvânt a Departamentului de Stat. Aceste critici internaţionale nu pot însă să-l oprească pe Netanyahu, din moment ce populaţia israeliană susţine continuarea operaţiunii militare din Gaza.

Revista Time scrie însă că Israelul îşi va schimba strategia şi va retrage trupele din Gaza pentru a lipsi mişcarea Hamas de o victorie de imagine, pe fondul creşterii puternice a numărului victimelor civile. Retragerea unilaterală a trupelor israeliene din Gaza ar veni pe ideea că obiectivul strategic de distrugere a majorităţii tunelurilor a fost îndeplinit. Este clar că Israelul aşteaptă acum reacţia Hamas pentru a-şi stabili următorii paşi.

Deocamdată autorităţile israeliene au refuzat să participe la următoarea rundă de discuţii mediate de Egipt pentru a ajunge la un armistiţiu, invocând faptul că acestea sunt inutile pentru că Hamas oricum nu le respectă. Singurul lucru cert este că pauza nu va dura mult, mai ales că ea nu priveşte şi zona Rafah, unde bombardamentele continuă. În orice caz, niciuna dintre părţi nu este mai puţin vinovată – nici forţele israeliene care au bombardat şcoala ONU, nici militanţii Hamas care ascund rachete în şcoli şi folosesc propria populaţie ca scut uman.