Frumuseţe şi valoare în artă

'Sfânta Ana', ultima capodoperă a lui Leonardo Da Vinci, expusă la muzeul Luvru, Paris, 27 martie 2012
'Sfânta Ana', ultima capodoperă a lui Leonardo Da Vinci, expusă la muzeul Luvru, Paris, 27 martie 2012 (Pascal Le Segretain / Getty Images)

Graţie unei viziuni profunde asupra lumii, marii gânditori ai Greciei antice apreciau calităţile realului prin prisma unităţii unor valori eterne, fundamentale. În artă, de pildă, dacă o creaţie nu reflecta adevărul, binele şi frumosul, ea nu putea fi acceptată ca aparţinând artei veritabile. Însă, ce legături există între valori atât de diferite? Nu fac ele parte din domenii mult prea îndepărtate între ele pentru a fi puse laolaltă? De fapt, acestea sunt idealuri, polurile pozitive ale sferelor umane de conştiinţă şi finalităţi ale aspiraţiilor omeneşti. În plus, sunt mult prea vaste pentru a fi clar delimitate teoretic, sau asociate unui standard concret.

Marea întrebare: absolut sau relativ?

Frumosul alcătuieşte polul pozitiv al unei armonii atât a compoziţiei cât şi a trăirilor privitorului, născute din contemplarea perfecţiunii manifestărilor exterioare. Dar, există oare perfecţiune în universul nostru cunoscut? Este greu de spus. Percepţiile şi capacitatea minţii noastre de a procesa informaţiile primite sunt, deopotrivă, limitate. Chiar dacă ar exista perfecţiunea, ea nu ne-ar fi accesibilă, atâta vreme cât suntem fiinţe omeneşti. Noi apreciem estetic realitatea înconjurătoare datorită impresiilor dobândite din conştientizarea fragmentelor de armonie culese de simţurile noastre dintr-un aparent ocean al neregularităţii.

Dat fiind că este imposibil să cuprindem mental expresia perfecţiunii, cum vom putea înţelege frumuseţea ca valoare absolută? Deşi nu putem concepe manifestarea supremă a frumuseţii, o putem totuşi realiza la nivelul nostru de conştientizare. Cât timp omul cunoaşte noţiunea rafinamentului şi aspiră în permanenţă spre pozitiv, atunci el va privi frumuseţea ca pe o tendinţă spre absolutul armoniei. Frumuseţii nu i se cuvine impunerea unui standard limitat, însă nivelul de rafinament al compoziţiei obiective şi al trăirilor izvorâte din contemplarea acesteia determină ‘coeficientul’ de perfecţiune al obiectului privit.

Absolutizarea calităţilor unei capodopere şi etichetarea ei drept ideală limitează, cu siguranţă, numeroase creaţii ulterioare, ce îşi vor pierde din această cauză o parte din potenţialul lor de frumuseţe şi complexitate artistică. Mai constructiv ar fi ca marile capodopere ale unei epoci să fie socotite drept praguri de trecut ca rafinament de către artiştii generaţiilor ulterioare. Limitele sunt făcute pentru a fi depăşite. Bineînţeles, în sens pozitiv. În caz contrar, putem vorbi despre degradare valorică şi involuţie în artă.

Doar în „ochii privitorului”?

Dacă nu suntem capabili să formulăm un standard specific pentru frumuseţe, atunci nu înseamnă că această valoare rămâne la aprecierea fiecăruia? Nu este frumuseţea, în cazul acesta, subiectivă şi existenţa doar „în ochii privitorului”?

Ca să răspundem la această întrebare, mai întâi, este nevoie să facem o distincţie fundamentală între două noţiuni. Trebuie să separăm frumuseţea (valoarea obiectivă) de gust (percepţia subiectivă a valorii).

Latinii din vechime spuneau că gusturile nu se discută. Într-adevăr, este foarte greu, dacă nu chiar imposibil ca o persoană să-şi accepte inferioritatea gusturilor în faţa alteia. De ce? Fiindcă gustul se formează într-o perioadă lungă de timp şi este construit prin acţiunea multor factori, atât din interiorul cât şi din exteriorul nostru. În primul rând, capacitatea de evaluare estetică depinde de buna funcţionare a tuturor facultăţilor noastre intelectuale şi de percepţie, precum şi de acurateţea lor. În al doilea rând, noţiunile pe care le acumulăm în viaţă sunt cruciale pentru cultivarea simţului estetic. Calitatea şi temeinicia educaţiei primite, influenţele culturii şi ale spiritului epocii în care trăim, alături de atitudinile celor din anturajul nostru au un rol hotărâtor în formarea gustului pentru frumos.

Acum, să ne îndreptăm privirea spre frumuseţea ca valoare. Pe parcursul istoriei, opiniile pe această temă s-au schimbat radical de la o epocă la alta. Perspectiva clasică, fie în Antichitatea greacă sau romană, fie în vremea Renaşterii, asocia frumuseţea cu armonia formelor concrete. Aşadar, frumuseţea era aproape universal privită ca fiind obiectivă, ca având o existenţă reală. Aprecierea estetică a maeştrilor artei renascentiste, de pildă, se baza pe principiul armoniei holiste, universale. Elementele proporţiei, ordinii, simetriei, echilibrului şi clarităţii trebuiau să transpară din compoziţia operelor de artă.

Reunind cele două concepte, frumuseţea şi gustul, vom spune că gustul trebuie cultivat, pentru ca observatorul să poată aprecia cât mai just frumuseţea, sesizând rafinamentul, subtilitatea. Filosoful britanic David Hume, precursor al marilor esteticieni germani, a oferit în lucrarea sa „Despre Standardul Gustului” un adevărat îndrumar pentru dobândirea unui gust autentic. Ce indicaţii ne-a dat Hume? În opinia lui, „un simţ ascuţit, îmbinat cu fineţea emoţională [trebuie, s.n.], îmbunătăţite prin exerciţiu, perfecţionate prin comparaţii şi curăţate de orice prejudecată” pentru a face o persoană demnă să poarte titlul de „critic veritabil”.

Dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare, frumosul posedă atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă, cele două fiind reunite în scena întâlnirii contemplatorului cu obiectul de contemplat. Armonia formei şi conţinutului unei creaţii (naturale sau artistice) admirate se completează cu cea a trăirilor admiratorului (conştientizate după trecerea prin filtrul gustului şi al raţiunii). Frumuseţea şi sublimul care se regăsesc în opera de artă trebuie să se reflecte în experienţa estetică a spectatorului. Ce înseamnă o delectare estetică, înălţătoare? Bineînţeles, nu orice tip de delectare se poate numi estetică sau, cu atât mai rar, înălţătoare.

Despre natura frumuseţii

Adepţii filosofiei empiriste au afirmat că frumuseţea este o simplă emoţie. Pentru ei, aceasta este complet subiectivă, pură delectare. Dar dacă vom adopta acest punct de vedere, atunci vom aluneca într-o mare dilemă. De ce? Dacă ar fi să ducem mai departe acest raţionament, am ajunge inevitabil la concluzia că orice sursă a încântării, a amuzamentului sau a entuziasmării poate primi calificativul ‘frumos’. În acest caz, estetica şi-ar pierde cu desăvârşire obiectul studiului şi raţiunea de a fi. Nici nu s-ar mai pune problema aprecierilor estetice, din moment ce valoarea lor fundamentală s-ar evapora. Din cauza acestei absolutizări, crearea frumosului a dispărut efectiv din preocupările unui mare număr de artişti. De aici şi până la valorizarea inesteticului nu a fost mult. Pierderea reperelor conduce inevitabil la deprecierea calităţii creaţiilor, efect al confuziei valorice.

Aşteptările premature, prejudecăţile şi căutarea senzaţiilor intense ne pot submina orice experienţă estetică. Aşadar, contemplarea frumuseţii în scopul desfătării ne va văduvi de atingerea unei trăiri autentice, sublime a armoniei.

Sinele în artă

În lumea filosofiei lui Kant, plăcerea estetică poate fi trăită numai prin „contemplarea dezinteresată” a unei creaţii. Cu alte cuvinte, îi putem simţi farmecul numai după ce ne-am abandonat toate preocupările egoiste. Însă, este nevoie să mai aducem o problemă în discuţie: arta frumoasă produce, în mod firesc, încântare, însă urmărirea ei ca scop al contemplării nu este tot o intenţie egoistă? Când dorim să vedem o capodoperă despre care am auzit, ceea ce ar trebui să ne motiveze este aspiraţia de a-i descoperi frumuseţea, de a ne lărgi orizonturile şi, apoi, de a le împărtăşi celorlalţi din bucuria noastră. Aşteptările premature, prejudecăţile şi căutarea senzaţiilor intense ne pot submina orice experienţă estetică. Aşadar, contemplarea frumuseţii în scopul desfătării ne va văduvi de atingerea unei trăiri autentice, sublime a armoniei.

Arta cu tendinţă

Este sau nu binevenită prezenţa în artă a mesajelor non-artistice? Poate un conţinut social, filosofic, religios sau moral să ruineze valoarea unei opere de artă? Nu neapărat. În situaţia în care scopul artistului este unul de răspândire a frumosului, binelui şi adevărului - a valorii şi armoniei de pe orice palier al existenţei: social, moral, religios, ş.a.m.d. - nu numai că frumuseţea şi calitatea acelei opere se vor păstra, ci vor fi chiar sporite. Când, din contră, ţelul creaţiei este împovărat de intenţii egoiste şi rezultă dizarmonie, atunci este limpede că frumuseţea compoziţiei a fost complet ruinată.

Dacă, prin frumuseţea imprimată operei de artă, sădim germenii armoniei estetice, morale şi afective în spiritul uman - la nivel particular – şi apoi în societate - la nivel universal -, atunci frumuseţea ei va tinde spre desăvârşire. Odată ce arta dobândeşte puterea de a revărsa compasiune în relaţiile interumane şi de a restabili adevărul în universul valorilor, atunci artistul va intra, negreşit, în rândul geniilor, iar opera sa va deveni o veritabilă capodoperă.

Faţetele creaţiei

Haideţi să privim mai îndeaproape faţetele naşterii unei opere de artă veritabilă. Activitatea creatoare implică, în principal, trei puncte stabile: creatorul, creaţia şi receptorul. Ele toate se cuvin învăluite de aura armoniei universale. Vom schiţa în linii mari această viziune.

Mai întâi, să vorbim despre creator. Universul său lăuntric (gândirea, trăirile şi aspiraţiile sale) are nevoie de o profundă cunoaştere a valorilor şi de un efort continuu de autodepăşire. Apoi, măiestria tehnică şi stăpânirea fundamentelor artei sale trebuie, la rândul lor, să tindă spre excelenţă. Acestora li se adaugă şi elemente ce ţin de natura fiinţei umane, care ies de sub controlul spiritului conştient: talentul înnăscut şi inspiraţia. Cu toate acestea, talentul poate fi cizelat prin exerciţiu, iar rezultatele inspiraţiei subconştienţe pot fi supuse unei selecţii valorice, raţionale.

Mai departe ne vom îndrepta atenţia către creaţia în sine. Ea trebuie să radieze o dublă frumuseţe: cea a compoziţiei şi cea a subiectului reprezentat. Cu alte cuvinte, frumuseţea formei va fi completată de cea a conţinutului.

Cel de-al treilea şi ultim element al creaţiei este dat de publicul receptor. Prezenţa rafinamentului şi purităţii în sentimentele şi aspiraţiile trezite în om, precum şi în exteriorizarea lor pot lărgi sfera armoniei creaţiei. În ce fel? Împărtăşirea dorinţei de explorare şi asimilare a frumosului, ca efect al unei trăiri estetice înălţătoare, va ajuta la răspândirea valorilor în conştiinţa colectivă. În acest fel, frumuseţea va acţiona ca o punte armonizatoare între sferele de conştiinţă umană şi în relaţiile dintre oameni.

Aici vom pune punct scurtei noastre incursiuni în universul frumosului. În cuvintele memorabile ale lui Victor Hugo: „Să iubeşti frumuseţea înseamnă să zăreşti lumina.” Chiar şi o sclipire este suficientă pentru a ne trezi pasiunea pentru arta rafinată. Odată sădit, acest sâmbure al aspiraţiei către armonie se va dezvolta, oferindu-ne o lumină călăuzitoare în labirintul eclipsant al vieţii noastre de zi cu zi.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură