Expert ucrainean: Astăzi România este aliatul Ucrainei la Marea Neagră

Soldat ucrainean în oraşul Avdiivka, Ucraina, 8 ianuarie 2016.
Soldat ucrainean în oraşul Avdiivka, Ucraina, 8 ianuarie 2016. (Getty Images)

Artem Filipenko, directorul Departamentului pentru regiunea Dunăre şi Marea Neagră din cadrul Institutului Naţional pentru Studii Strategice al Ucrainei, institut guvernamental, a acordat un interviu în exclusivitate Laboratorului pentru analiza conflictului transnistrean, sub semnătura Tatianei Toma.

Domnule Filipenko, vă rog să le explicaţi cititorilor din România care este poziţia actuală a Ucrainei faţă de conflictul transnistrean?

Din păcate, astăzi nu există o poziţie clară formulată de Ucraina privind Transnistria. Există o oarecare poziţie comună – soluţionarea ar trebui să aibă loc reieşind din respectarea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii Republicii Moldova în frontierele sale legale, declarate în anul 1991.

Astăzi ne este mai uşor să spunem ce nu susţine Ucraina. Ţara mea se opune federalizării Moldovei, este împotriva oricărei „autonomii lărgite”, se împotriveşte prezenţei trupelor ruse în regiune. În general, Ucraina se opune impunerii unui model avantajos pentru Rusia. Inclusiv din considerentul că acest model îi poate fi impus ulterior.

Conform Doctrinei militare actualizate a Ucrainei, contingentul militar rus de pe teritoriul Transnistriei reprezintă una dintre ameninţările militare reale. Prin urmare, retragerea trupelor ruse şi a armamentului din regiunea transnistreană este principala premisă pentru soluţionarea conflictului transnistrean. Următorul pas ar trebui să îl constituie schimbarea formatului misiunii de menţinere a păcii de la militar la poliţienesc, sub auspiciile ONU.

Aici ar fi oportună cunoaşterea poziţiei Chişinăului, care este algoritmul paşilor şi „foaia de parcurs” pentru democratizarea regiunii, reintegrarea economică a acesteia etc. Pentru că este dificil să formulezi propria poziţie fără să cunoşti viziunea Moldovei şi ce îşi doreşte să obţină ţara vecină.

O lungă perioadă de timp, în România a existat percepţia potrivit căreia Ucraina, în pofida deţinerii statutului de mediator în formatul 5 2, nu era activă în procesul de soluţionare a problemei transnistrene. Abia după evenimentele din 2014, când Ucraina s-a confruntat cu pierderea Crimeii şi izbucnirea conflictului din estul ţării, ţara Dvs. a devenit mai implicată şi cooperantă cu Chişinăul. Sunt şi alte explicaţii pentru cele două tipuri de abordare, în perioade succesive?

Bineînţeles, anul 2014 a devenit un fel de reper în realizarea importanţei problemei transnistrene pentru Ucraina. Transnistria a început să fie privită ca o ameninţare militară directă. A existat o perioadă în care erau enunţate temeri reale că Rusia va începe crearea „coridorului” de-a lungul coastei Mării Negre, de la Donbas şi Crimeea până la Transnistria, pentru a delimita Ucraina de mare.

Prin urmare, Ucraina a început să ia măsuri pentru neutralizarea ameninţării transnistrene. A fost consolidată prezenţa militară în apropierea porţiunii transnistrene de la frontiera ucraineano-moldovenească. Ucraina a denunţat acordul cu Rusia privind tranzitul mărfurilor militare prin Transnistria pe teritoriul său şi au fost impuse restricţii pentru tranzitul mai multor mărfuri prin regiunea transnistreană. Iar cel mai important aspect l-a constituit acordul privind crearea de puncte de control comune la frontieră, inclusiv pe porţiunea transnistreană. Judecând după reacţia părţii transnistrene, care vorbea despre o „blocadă” al Transnistriei, această decizie a afectat într-adevăr interesele elitei transnistrene.

Cu toate acestea, nu aş fi de acord cu afirmaţia că Ucraina nu a fost activă până în 2014. Da, rolul sau nu este comparabil cu cel al Rusiei. Cu toate acestea, Kievul a încercat să-şi crească statutul în procesul de negocieri. Adevărat, fără prea mult succes.

Ne putem aminti despre „Planul Iuşcenko” din 2005. Astăzi, la câţiva ani distanţă, vedem limitările acestui plan. În esenţă era propusă organizarea alegerilor democratice în Transnistria sub controlul comunităţii internaţionale. Cu toate acestea, problema retragerii trupelor ruseşti nu a fost pusă. Prevederile „Planului Iuşcenko” au ceva în comun cu cele ale „formulei Steinmeyer” pentru soluţionarea situaţiei din Donbas. Astăzi înţelegem că în acele condiţii, acest lucru ar fi dat un singur rezultat: legitimarea conducerii transnistrene, astfel încât „Planul Iuşcenko” (numit şi „Planul Iuşcenko-Poroşenko”) ar fi fost convenabil doar Transnistriei.

O altă încercare de creştere a rolului Ucrainei în procesul de negocieri pentru soluţionarea conflictului a fost făcută în 2013, în timpul preşedinţiei ucrainene a OSCE.

Toate aceste iniţiative nu au fost puse în aplicare, în primul rând din cauza poziţiei Rusiei, care păstrează un rol de lider în procesul de negocieri şi deţine pârghiile de influenţă asupra Transnistriei.

În acelaşi timp, putem remarca două demersuri importante făcute de Kiev, care au influenţat procesul de reglementare.

În noiembrie 2005, la iniţiativa preşedinţilor Ucrainei şi Moldovei a fost creată Misiunea Uniunii Europene de Asistenţă la Frontieră în Moldova şi Ucraina (EUBAM), care trebuia să contribuie la modernizarea controlului la frontiera dintre Ucraina şi Moldova.

În martie 2006, guvernul ucrainean a adoptat hotărârea prin care obliga vama ucraineană să înceteze vămuirea mărfurilor care nu treceau prin procedurile vamale din Moldova. Această decizie a fost percepută la Tiraspol drept o „blocadă economică” impusă Transnistriei şi a provocat măsuri restrictive reciproce (blocarea traficului feroviar) care au afectat economia ucraineană.

Cu toate acestea, existenţa unei „zone gri” prin care trec fluxuri de contrabandă nu deranja o parte a elitei ucrainene care obţinea venituri din această afacere. De altfel, la fel ca şi pe o parte a elitei moldoveneşti.

Dacă ne referim la importanţa factorului etnic ucrainean în regiunea transnistreană: au etnicii ucraineni de acolo cu adevărat o influenţă asupra politicii Kievului în privinţa reglementării?

Influenţa ucrainenilor care locuiesc în regiunea transnistreană asupra politicii de la Kiev în reglementarea transnistreană este foarte exagerată. Acest lucru se datorează mai multor factori.

Conducerii regiunii, începând cu Igor Smirnov, îi plăcea să sublinieze de fiecare dată faptul că Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, care a existat în perioada anilor 1924 şi 1940 şi care este considerată a fi predecesoarea istorică a aşa-numitei Republici Moldoveneşti Nistrene în Transnistria, a făcut parte din Ucraina sovietică. Versiunea conform căreia Transnistria este „teritoriu istoric ucrainean” a fost promovată în toate modurile posibile. Merită subliniat că, în acelaşi timp, istoricii transnistreni care au scris „Istoria Republicii Moldoveneşti Nistrene” în două volume îi numesc pe participanţii ucraineni din războaiele de independenţă din 1917-1920 „bandiţi” şi „naţionalişti burghezi”.

Mai mult, conducerea transnistreană a folosit în mod activ sentimentele antiromâneşti care erau prezente în conştiinţa publică a elitei şi societăţii ucrainene. Acordarea cetăţeniei ucrainene locuitorilor din regiunea transnistreană în aceste condiţii arăta ca un răspuns asimetric la procesul de acordare a cetăţeniei române locuitorilor din Basarabia şi Nordul Bucovinei.

Un astfel de sprijin pentru ucrainenii din Transnistria în ansamblu a fost o mişcare greşită.

În primul rând, conform recensământului din 2004, în Republica Moldova de pe malul drept (fără Transnistria) locuiau 282 de mii de etnici ucraineni, în timp ce în Transnistria erau doar 160 de mii. Dar, în acelaşi timp, ucrainenii de pe malul stâng al Nistrului au fost mai avantajaţi.

Am auzit de la reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale ucrainene din Moldova că ucrainenii din Transnistria obţin, de exemplu, cele mai bune locuri la admiterea în instituţiile de învăţământ superior din Ucraina, conform cotei anuale alocate. În Transnistria erau duse cărţi în limba ucraineană, reprezentanţi din Ucraina participau la diverse evenimente culturale pe teritoriul acestui cvasi-stat, iar experţi politici ucraineni discutau la modul serios cine dintre „preşedinţii” Transnistriei este „pro-ucrainean” sau „pro-rus”. În tot acest timp ucrainenii de pe malul drept erau lăsaţi sub influenţa rusească. Astăzi ei sunt deja consideraţi „rusofoni”, votează pentru partidele pro-ruse din Moldova.

În al doilea rând, prin eliberarea paşapoartelor ucrainene locuitorilor din Transnistria, Ucraina s-a ales cu câteva zeci de mii de concetăţeni care nu se asociază cu Ucraina şi, uneori, îi sunt chiar ostili. Şi unii reprezentanţi ai elitei transnistrene deţin paşaport ucrainean. Circulă informaţii conform cărora aşa-numitul preşedinte de la Tiraspol, Vadim Krasnoselski, are şi paşaport ucrainean.

Astăzi nu există nicio garanţie că locuitorii din Transnistria cu paşaport ucrainean nu sunt folosiţi împotriva Ucrainei, inclusiv pentru desfăşurarea activităţilor de spionaj.

Prin urmare, în problema reglementării transnistrene, Ucraina ar trebui să scape de sentimentalismul etnic şi să nu acţioneze în interesul mitic ale „compatrioţilor”, ci în interesul statului.

În anul 1992, grupuri de ucraineni au luptat de partea forţelor pro-ruse din Transnistria, considerând că apără interesele etnicilor ucraineni. Astăzi, o parte dintre aceşti combatanţi luptă în estul ţării, înfruntând forţele paramilitare separatiste, susţinute de Rusia. Cum să înţelegem această evoluţie?

Participarea voluntarilor din cadrul Autoapărării Naţionale Ucrainene (UNA-UNSO) în acţiunile militare de partea separatiştilor transnistreni este o pagină neagră în relaţiile dintre Ucraina şi Moldova. Aici, cred că în multe privinţe au funcţionat stereotipurile românofobe din epoca sovietică şi propaganda rusă. Desigur, dispoziţiile antiromâneşti erau argumentate de faptul că unii politicieni români din anii 90 solicitau nerecunoaşterea frontierelor Ucrainei şi insistau asupra recuperării Basarabiei şi nordului Bucovinei. Propaganda rusă a folosit din plin acest lucru şi îl foloseşte foarte bine şi în prezent.

La Odesa, reprezentanţii UNA-UNSO organizau evenimente de propagandă în sprijinul Transnistriei şi recrutau localnici pentru a participa la război. În calitatea mea de jurnalist am avut ocazia să particip la unele dintre acele întâlniri.

Pe lângă UNA-UNSO, şi alţi cetăţeni ucraineni, fie mercenari, fie cei afectaţi de propagandă rusă, au participat la ostilităţi de partea separatiştilor. În Odesa, de exemplu, au existat chiar încercări de a recruta mercenari prin reclame din ziare.

Nu este exclusă implicarea serviciilor speciale ruse în atragerea naţionaliştilor ucraineni în război de partea separatiştilor. La mijlocul anilor 90, conducerea Armatei a 14-a ruse, care pe atunci era în conflict cu conducerea Transnistriei, a făcut publice documente din care reieşea că şeful Uniunii Slave „Povernennia” („Revenirea”) şi aşa-numitul „comandant al UNSO din Transnistria” Alexandru Bolşakov (Fetescu) era cunoscut ca agent KGB cu pseudonimele „Matros” şi „Berzin”. În iarna anului 1992, Bolşakov a venit la Odesa şi a încercat să aibă un dialog cu organizaţiile de cazaci ucraineni pentru constituirea de organizaţii similare în Transnistria. Din fericire, i-a fost oferit un răspuns negativ.

Ulterior, reprezentanţii aceleiaşi UNSO au vizitat în mod repetat Transnistria şi au făcut propagandă transnistreană în Ucraina.

Este de remarcat faptul că un an mai târziu, în timpul conflictului din Abhazia, voluntarii UNSO au luptat de partea Georgiei, iar militarii din Transnistria de partea Abhaziei.

Din păcate, chiar şi în prezent, unii dintre ucrainenii care au luptat în Transnistria nu doresc să recunoască greşeala poziţiei asumate în 1992 şi îşi justifică acţiunile prin faptul că atunci „i-au ajutat pe ucraineni” şi „s-au opus românilor”. Consider că dacă în Ucraina se va cunoaşte mai mult adevăr despre războiul transnistrean, vom avea mai puţine explicaţii de genul celor de mai sus.

Deseori, în analizele şi comentariile dumneavoastră, subliniaţi intensificarea fenomenului fake news, care formează opinii greşite despre problema transnistreană. De ce Ucraina şi Republica Moldova, ţări afectate direct de conflicte şi de politică de dezinformare, nu par a avea succes în contracararea acestui fenomen?

Există mai multe motive. În primul rând, resursele sunt disparate. De-a lungul anilor care au precedat războiul ruso-ucrainean, Rusia şi-a mărit constant potenţialul de informare prin organizarea difuzării propriilor canale în alte ţări. Moscova priveşte mass-media ca o armă modernă de tip nou şi nu economiseşte bani pentru a o susţine. De exemplu, în 2020, se estimează că pentru susţinerea unui singur canal precum Russia Today, care este difuzat în 100 de ţări, vor fi alocate 325 de milioane de euro. Această sumă este de cinci ori mai mare decât bugetul de apărare al Republicii Moldova. În general, Rusia va cheltui 1,3 miliarde de euro anul viitor pentru a sprijini mass-media. Şi aceasta este doar finanţarea din surse oficiale.

În al doilea rând, lipseşte bariera lingvistică. Aproape fiecare locuitor din Ucraina şi Republica Moldova înţelege limba rusă şi poate urmări cu uşurinţă programe de pe canalele ruseşti şi citi site-uri ruseşti etc. Televiziunile ruseşti depăşesc adesea după conţinut posturile naţionale locale. De exemplu, mulţi locuitori ai Republicii Moldova, dar şi ai Ucrainei, sunt informaţi despre evenimentele internaţionale de la televiziunile ruseşti. Ucrainei îi este mai uşor să concureze pentru public, pentru că are propria televiziune dezvoltată. Pentru Moldova, desigur, este mult mai complicat. Mai mult, în Moldova, nu toţi cetăţenii vorbesc limba română şi, în mod natural, dintre televiziunea română şi cea rusă o aleg pe ultima.

Pe de altă parte, propaganda rusă acţionează nu numai datorită distribuirii informaţiilor false. Un rol important îl joacă soft propaganda, folosind literatura, cinematografia, emisiunile de divertisment. De exemplu, au fost scrise mai multe cărţi despre războiul din Transnistria, cum ar fi nuvela „Căţeaua” cu o poveste despre o lunetistă moldoveancă, care a fost capturată la Bender şi apoi a fost obligată să sară de pe acoperiş. Sau un cântec despre un ofiţer rus, în care sunt menţionate locurile serviciului său militar „Afganistan, Moldova şi acum Cecenia …”. Rusia a reuşit deja să realizeze filme atât despre războiul ruso-georgian, cât şi despre cel ruso-ucrainean, în care prezintă propria versiune despre evenimente.

De asemenea, recent Ucraina a început să îşi dezvolte cinematografia, realizând filme istorice, filme despre războaiele contemporane. Dar este extrem de puţin.

Mai mult, statul nu poate întotdeauna rezolva eficient problema contracarării propagandei ruse. Ucraina a decis restricţionarea accesului la reţelele de socializare ruse „Odnoklassniki” şi „Vkontakte”, sunt în vigoare restricţiile la televiziunile şi site-urile ruseşti. Acest lucru este bun, dar nu suficient. De exemplu, în regiunea Odesa, din cauza unui receptor de televiziune din Transnistria, în regiunile de frontieră şi în sudul Basarabiei sunt recepţionate ştirile ruseşti.

Cea mai mare eficienţă în lupta împotriva fake news au arătat-o organizaţiile neguvernamentale implicate în descoperirea minciunilor şi falsificărilor distribuite de mass-media rusă.

Cred că Ucraina şi Moldova ar putea rezista mult mai eficient propagandei ruse dacă şi-ar uni eforturile atât la nivel de stat, cât şi la nivelul organizaţiilor neguvernamentale. De exemplu, în Ucraina interesul pentru conflictul transnistrean din 1992 a crescut în ultima perioadă, deoarece este foarte similar cu războiul ruso-ucrainean. Cu toate acestea, nu există publicaţii şi articole accesibile, dedicate acestui subiect.

Preşedintele Republicii Moldova, Igor Dodon, încă nu a vizitat Ucraina – deşi deţine această funcţie de mai bine de trei ani. Kievul i-a preferat în calitate de parteneri de dialog pe reprezentanţii executivului de la Chişinău, care nu împărtăşeau viziunea lui Igor Dodon. După învestirea Guvernului Ion Chicu, credeţi că proiectele lui Igor Dodon vor fi luate în discuţie de către autorităţile de la Kiev?

Igor Dodon se află într-o situaţie dificilă. Pe de o parte, după numirea guvernului Chicu, el deţine toată puterea în Moldova. Actualul guvern, indiferent ce nume poartă, de facto este „guvernul Dodon”, care promovează viziunea prezidenţială a politicii interne şi externe. Dodon este persoana cu care este necesar să se negocieze.

Pe de altă parte, preşedintele moldovean a dorit atât de mult să-şi consolideze reputaţia de „prieten al Rusiei” încât a făcut o serie de greşeli pentru care acum trebuie să plătească. Din cauza declaraţiei sale potrivit căreia Crimeea „este de facto teritoriu rusesc”, el este asociat constant în conştiinţa publică ucraineană cu un aliat al Rusiei. Din câte înţeleg, astfel este perceput şi în România.

Prin urmare, acum Igor Dodon încearcă să schimbe opinia celor din jur despre el. În special, în felicitarea adresată preşedintelui Ucrainei de Ziua Independenţei, el şi-a declarat sprijinul pentru integritatea teritorială a Ucrainei. Cu toate acestea, poziţia lui nu este foarte clară. De aceea, o eventuală întâlnire cu preşedintele ucrainean poate provoca o reacţie negativă în Ucraina.

În acelaşi timp, izolarea preşedintelui Republicii Moldova l-ar putea împinge spre relaţii şi mai strânse cu Rusia.

În opinia mea, Ucraina ar trebui să acorde atenţia necesară Moldovei şi să construiască relaţii cu conducerea actuală, bazată în principal pe interesele sale naţionale. Nu ar trebui să existe loc pentru legături corupte, nici pentru ideologie sau romantism excesiv. Doar pragmatism.

Interviul integral poate fi consultat pe pagina originală a siteului Laboratorului pentru analiza conflictului ucrainean