"Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul este condamnat să-l repete". Celulele ororilor comuniste din Oradea au ajuns... boxe de murături, în loc să fie amenajate ca muzeu

România este de câţiva ani ţinta unui război hibrid tot mai agresiv din partea Rusiei. Una dintre armele folosite în acest război hibrid este propagarea nostalgiei comuniste, în paralel cu demonizarea Occidentului. Ne amintim cu toţii expresia „Occidentul putrefact”, folosită în perioada lui Ceauşescu.

Mână în mână cu foştii securişti, căci interesele li se suprapun – ţinerea României într-o zonă gri, o mlaştină a corupţiei, fără MCV-uri, fără Parchet European şi fără niciun fel de monitorizare a Vestului – artizanii războiului hibrid împing pe reţele tot felul de narative false despre ce patriot a fost Ceauşescu şi cât de bun a fost comunismul pentru români. Unii chiar spală fosta Securitate, prezentând-o nu ca ceea ce a fost: un aparat represiv, criminal, instrumentul prin care liderii comunişti au ţinut poporul sub teroare zeci de ani, ci ca pe un apărător al României de interesele Vestului, care voia să ne fure bogăţiile ("ştia" el Ceauşescu ce "ştia", Occidentul „ne fură acum apa de la Vidraru”).

Şi, în timp ce pe reţelele sociale propaganda şi delirul conspiraţionist curg, otrăvind mentalul tinerilor care nu au trăit pe pielea lor frica din comunism, frigul şi întunericul din case, lipsa alimentelor, cozile cu noaptea în cap la orice produs de bază, umilinţa de a nu putea spune ce gândeşti, de peste trei decenii statul român nu face mai nimic pentru recuperarea şi conservarea memoriei trecutului. Pentru a restabili adevărul despre ce a însemnat acea perioadă şi ce urgie a adus asupra acestui popor comunismul, atât în plan fizic, cât şi moral.

Nu avem muzee ale comunismului finanţate de stat – există câteva memoriale, dar ele sunt iniţiative private, cum ar fi Memorialul de la Sighet, iniţiativa Anei Blandiana şi a acum răposatului ei soţ, Romulus Rusan –, comunismul începe să se studieze în şcoli abia de anul acesta şi doar în clasa a XII-a, o alegere foarte neinspirată, pentru că, în ultimul an de liceu, elevii sunt cu mintea doar la bacalaureat şi admiterea la facultate.

Urmele trecutului şi rolul jucat de fosta Securitate sunt lăsate să se piardă, în loc să fie protejate, conservate şi valorificate ca mărturii despre natura criminală a regimului comunist.

Camere de anchetă ale fostei Securităţi, azi boxe pentru zacuscă şi murături

O dovadă în sensul ăsta o găsim la Oradea, unde camerele de anchetă şi reţinere în care fosta Securitate a închis şi schingiuit oameni, în loc să fie transformate în spaţii muzeale, au ajuns să fie boxe în care proprietarii depozitează astăzi borcane de zacuscă şi murături.

Imobilul de pe strada Republicii nr. 52 din Oradea a fost, în anii ’50, ani de apogeu ai terorii comuniste, sediul Securităţii locale şi un veritabil „bastion al terorii”. Aici, numeroşi opozanţi ai regimului au fost supuşi unui regim de detenţie extrem de dur, caracterizat prin izolare, frig, foame şi tortură. Astăzi, în clădirea retrocedată cu ani în urmă proprietarului de drept, sunt amenajate mai multe apartamente de locuit.

Majoritatea fostelor celule ale Securităţii Oradea, aflate la demisol şi devenite azi boxe alocate apartamentelor din clădire, au fost zugrăvite şi reamenajate de proprietari. De pildă, fosta zarcă (celula-izolator poreclită „neagra”) este complet renovată şi arată azi ca un dulap de mături foarte curat. Nimeni n-ar mai putea bănui azi câtă durere s-a strâns între pereţii acestor încăperi. Câte strigăte de oameni bătuţi, torturaţi au auzit, câte rugăciuni, gemete de deznădejde sau, alteori, vorbe de speranţă.

O singură celulă s-a păstrat intactă, numai datorită faptului că proprietarul apartamentului, Pozstner Bela, care s-a mutat în urmă cu câţiva ani în fostul sediu al Securităţii din strada Republicii numărul 52, a înţeles semnificaţiile spaţiului şi cât de important este ca inscripţiile sau mesajele lăsate de foştii deţinuţi, în română, maghiară, franceză şi latină, pe pereţi, pe tavanul boltit sau pe uşă, să nu se piardă.

În inscripţiile săpate în pereţi, deţinuţii s-au pus pe sine. Migălind la inscripţii, şi-au smuls mintea din teroare, durere, frică şi au scris. Numele Domnului – credinţa i-a ţinut în viaţă pe mulţi foşti deţinuţi politici –, nume, poate ale lor, măcar numele să le rămână dacă ei vor fi murit în închisoare, sau poate nume ale celor dragi pe care visau să-i revadă. Vedem şi inscripţii în latină. Refugiul în cunoaştere, un tărâm pe care nu ţi-l poate lua nimeni. Realitatea minţii libere care alege să iasă din iadul fizic în care a ajuns.

Fostă celulă din fostul sediu al Securităţii Oradea

Despre sediul fostei Securităţi din Oradea

Deţinuţii erau închişi luni întregi în celule mici (aproximativ 2x2 mp), reci, neaerisite şi fără lumină, uneori cu paturi de beton peste care gardienii aruncau apă pentru a spori chinurile. Nu aveau pături sau condiţii minime de igienă, iar accesul la toaletă depindea de bunăvoinţa gardienilor. Hrana era insuficientă – o singură masă pe zi, constând în „zamă” şi puţină pâine – ceea ce a dus la slăbire extremă şi la degradare fizică severă.

Anchetele se desfăşurau mai ales noaptea şi erau însoţite de bătăi şi torturi menite să smulgă declaraţii. Foştii deţinuţi povestesc despre lovituri la tălpi şi palme, suspendări, strivirea degetelor, fracturi şi chiar pierderea auzului.

Lui Iosif Haiduc i-au prins degetele la uşă: „Pe la 10 seara ne luau la anchetă. Ancheta se desfăşura cu bătăi. Voiau să ne distrugă. Mi-au strâns mâna la uşă. Şi bătaie. Eram sportiv, ştiam cum să rezist: îmi încordam muşchii. Căutau să nu se vadă că eram bătuţi. Te băteau la tălpi, eram legaţi cu picioarele în jurul gâtului”, îşi aminteşte aceste momente de groază Haiduc.

Loviturile aplicate lui Vasile Rusu au dus la pierderea parţială a auzului: „… eram bătuţi cu scopul obţinerii de declaraţii prin bătăi şi tortură, în special bătăi la palme, tălpi, am fost legat de mâini şi picioare, apoi suspendat pe o rangă şi bătut cu bastonul de cauciuc şi săculeţi de nisip, bătuţi la tălpi şi puşi să sărim pe masă până ne dădea sângele. Cruzimea anchetelor se desfăşura numai în timpul nopţii, ştiind că rezistenţa este mult mai scăzută în acea perioadă a zilei. În timpul anchetelor, care au durat timp de 10 luni, din beciurile Securităţii, din cauza loviturilor mi s-a spart timpanul urechii drepte”, a rememorat fostul deţinut, potrivit unui material semnat de lector univ. dr. Cristina Liana Puşcaş.

Nici femeile nu au fost cruţate, fiind supuse aceloraşi umilinţe şi violenţe. „Erau nişte bestii: n-aveai voie să vorbeşti, n-aveai voie să cânţi colinde de Crăciun, anchetele se făceau numai noaptea, cu bătăi crunte. … Sergentul ne punea ochelari negri când ne lua din celulă şi, până sus, la camera unde ne interogau, ne izbea cu capul de toţi pereţii sau ne izbea cu cizmele“, povesteşte Aurora Dumitrescu într-un interviu. Arestată pe 13 decembrie 1951, Aurora Dumitrescu a fost anchetată cu duritate la Securitatea din Oradea timp de un an şi o lună, fiindu-i fracturată o mână.

Un simbol al cruzimii era celula de pedeapsă numită „Neagra” (celula 7), un spaţiu de beton, fără lumină, unde deţinuţii erau închişi în condiţii inumane, uneori cu apă turnată pe jos. În unele cazuri, presiunile psihologice includeau arestarea rudelor, chiar şi a minorilor, pentru a forţa semnarea declaraţiilor.

Articolul integral al cercetătoarei Cristina Liana PUŞCAŞ poate fi accesat aici.

Urmele trecutului lăsate să se piardă. Ce fac autorităţile statului român?

În octombrie 2025, investigatori de la CNSAS vizitau sediul fostei Securităţi din Oradea şi constatau, uimiţi, cum mărturii care vorbesc despre un trecut extrem de dureros, dar pe care mulţi români ajung să-l regrete sub efectul propagandei, sunt lăsate să se piardă. Sau sunt salvate in extremis, doar la iniţiativa unor persoane private, care nu primesc niciun sprijin din partea statului.

Autorităţile municipiului Oradea ar putea să cumpere de la proprietari acele spaţii de depozitare sau să le ofere altele în schimb şi să transforme fostele celule, ajunse acum boxe pentru murături, în spaţii muzeale. Spaţii în care cei care doresc să afle despre trecutul nostru recent să poată veni să afle cum a fost de fapt comunismul.

Odată aceste spaţii amenajate, s-ar putea pune panouri explicative cu poveştile reale ale celor închişi în acele celule: cei bătuţi, schingiuiţi, umiliţi, călcaţi în picioare. S-ar putea face tururi ghidate pentru elevi şi adolescenţi, iar un istoric sau muzeograf ar putea să le explice, pe înţelesul lor, ce a fost comunismul: cum oamenii erau bătuţi şi omorâţi pentru că nu voiau să-şi dea „la colectivă” pământul muncit de bunicii şi părinţii lor, cum erau schingiuiţi fiindcă ei credeau în Dumnezeu, în libertatea de gândire, conştiinţă, vorbire, cum au fost torturaţi oamenii doar pentru că nu voiau să adere la o ideologie criminală. Inscripţiile de pe pereţi ar bate orice propagandă de pe TikTok, oricât de agresivă, dacă ar fi puse în context şi explicate cum trebuie.

La finele anului trecut, Germina Nagâţ şi investigatorul Andrei Galiţă de la CNSAS au vizitat fosta celulă a Securităţii Oradea, conservată de proprietarul ei, dl Posztner Bela. Au fotografiat şi filmat inscripţiile de pe pereţii celulei şi au propus directorului Muzeului Ţării Crisurilor, Gabriel Moisă, amenajarea unui punct turistic în ultima celulă care s-a păstrat intactă, cea conservată de dl Pozstner.

Domnul Gabriel Moisă a comunicat că va face diligenţe pe lângă Consiliul Judeţean Bihor pentru ca spaţiile care mai poartă încă urmele durerii pe pereţi, adică cele pe care locatarii nu le-au tencuit şi zugrăvit, să intre într-un circuit muzeal.

Redacţia noastră a încercat în repetate rânduri să ia legătura cu dumnealui, atât telefonic, cât şi în scris, pentru a afla ce diligenţe a făcut pentru ca spaţiile din Republicii 52 să devină un obiectiv turistic. Dumnealui nu ne-a răspuns la telefoane şi nici la mesaje.

Am încercat să vorbim direct cu şeful CJ Bihor, Mircea Mălan. Nici dumnealui nu ne-a răspuns nici la telefon, nici la mesaj, nici la emailul în care întrebam dacă va face ceva pentru spaţiul din Republicii 52.

Între timp, propaganda procomunistă curge, iar tinerii aflaţi pe TikTok află că Securitatea a fost şi bună, comunismul era „cool” şi Ceauşescu un patriot.