Stanomir: Statul cleptocratic a făcut-o posibilă pe Udrea, pe Laura Vicol, i-a lăsat pe români să moară în faţa spitalelor, tratându-i cu dispreţ

Statul cleptocratic este un stat care opreşte dezvoltarea şi limitează potenţialul, este cel care îi jigneşte pe compatrioţii noştri nedându-le dreptul la o asistentă medicală corectă, lăsându-i să moară în faţa spitalelor, tratându-i cu dispreţ, a remarcat, în podcastul "THIS IS THE STORY" al lui Tudor Muşat, profesorul de drept constituţional Ioan Stanomir, de la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti.

Jurnalist: Da, vedeţi dumneavoastră, că pe unii dintre conaţionalii noştri, să zicem tabăra Georgescu şi alţii, îi deranjează genul ăsta de prosperitate din ultimii ani, pentru că există inevitabil pierzători, să spunem, sau oameni care ţin pasul mai greu sau cărora nu li s-a dat suficientă atenţie.

Ioan Stanomir: Prosperitatea aceasta a fost, uneori şi de prea multe ori, greşit gestionată.

Jurnalist: Iar alţii sunt de părere, exact în logica asta, că prosperitatea asta putea fi şi mai mare dacă nu se fură la greu din ea şi pentru anumite buzunare, şi putea fi toată lumea beneficiară.

Ioan Stanomir: Statul cleptocratic este un stat care opreşte dezvoltarea şi limitează potenţialul. Statul cleptocratic a făcut-o posibilă pe Elena Udrea, a făcut-o posibilă pe Laura Vicol. Statul cleptocratic este cel care îi jigneşte pe compatrioţii noştri nedându-le dreptul la o asistentă medicală corectă, lăsându-i să moară în faţa spitalelor, tratându-i cu dispreţ, pentru că dispreţul nu naşte decât frustrare şi ură.

Eu aş spune ceva şi vreau să fiu bine înţeles. Indiferent de opţiunea ideologică pe care o avem, respectul datorat compatrioţilor noştri şi muncii pe care aceştia o desfăşoară e nenegociabil. Nu există munci mari şi munci mici. Există doar muncă. Există doar munca pe care o faci în propria ta firmă, într-o întreprindere, într-o instituţie. Există munca. Cel sau cea care se scoală şi se alătură unui efort comun care dă naştere prosperităţii trebuie tratat cu respect.

Şi cred că de aceea o educaţie care tinde spre difuzarea cunoaşterii face ca munca să fie mai cu folos, cum ziceau strămoşii noştri, şi mai utilă. Pentru că munca făcută de cineva care se simte dispreţuit va fi o muncă ce îi va alimenta frustrarea. Şi noi, ca să fim o societate solidă, trebuie să gestionăm conflictele, iar gestionarea conflictelor trece prin politică.

Jurnalist: Nu suntem o societate solidă şi, uite, mă întorc cumva de unde am plecat. Nu suntem o democraţie consolidată? Suntem una fragilă? Sau avem o democraţie de faţadă?

Ioan Stanomir: Să vă dau două exemple. Despre oamenii care muncesc în România se vorbeşte foarte mult. Despre ei vorbeşte Marcel Ciolacu, despre ei vorbeşte Călin Georgescu. Sunt oamenii care muncesc onest, harnic şi determinat în această ţară reprezentaţi de ei? Mă îndoiesc. Sunt doamnele acestei ţări, fără de care noi nu am exista, reprezentate de Laura Vicol? Mă întreb, cu tot respectul pentru doamna Vicol, care rămâne, până la condamnarea definitivă şi irevocabilă, beneficiară a prezumpţiei de nevinovăţie.

Dar mă întreb, apropo de doamne şi de locul lor într-o societate în care atâtea dintre compatrioatele noastre lucrează şi fac atât de mult bine – de la medicină, avocatură, notariat, IT, până la cele mai aparent grele munci – nu trebuie cumva să înţelegem că demnitatea umană are ca principal vector tratarea cu respect a femeilor şi nu un fel de retorică ce ne spune: „Acesta este o treabă a feminismului”? Nu! Nu este o treabă a feminismului, este o treabă a demnităţii umane. Pentru că, în momentul în care o femeie este abuzată, o femeie este împiedicată să-şi urmeze cariera pe care o doreşte, o femeie este tratată oribil într-o relaţie, într-o căsnicie, într-o familie şi toate aceste comportamente sunt tolerate, societatea aceea e o societate nedreaptă.

Autodeterminarea femeilor într-o societate este o cauză de primă importanţă, iar toţi cei care, indiferent de orientările politice, se revendică de la demnitatea umană asta trebuie să înţeleagă, pentru că o societate care îşi oprimă femeile, care le reduce la tăcere, care nu ia seama la punctele lor de vedere, nu că este o societate săracă, este o societate mutilată. Şi cred că de aceea întrebarea care se punea în noiembrie-decembrie – „Putem avea noi un preşedinte femeie?” – este o întrebare jignitoare.

Când, în secolul XX, femeile au fost victimele totalitarismului, au fost jignite, umilite, întemniţate, alergate, furate, le-a întrebat cineva dacă pot să fie cumva şef de stat şi de guvern? Când o femeie rămânea fără soţ pentru că murea pe front sau era deţinut politic şi ea trebuia să şi muncească, şi să ţină pe umeri şi familia, o întreba cineva: „Te simţi cumva îndreptăţită să fii şef de stat?” Ce întrebare este asta?

A întrebat-o cineva pe Margaret Thatcher dacă se simte îndreptăţită să fie şef de stat? Cumva o putea întreba cineva pe Regina Maria: „Te simţi cumva îndreptăţită să aperi o ţară care a devenit a ta?” O întreba cineva pe Elisabeta Rizea, când a stat atâţia ani în închisoare: „Te simţi cumva îndreptăţită să fii la cârma acestei ţări?” Nu ştiu… Pe Alice Voinescu, pe Monica Lovinescu, pe Doina Cornea, pe care poate că ar fi atât de bine să o menţionăm, sau pe Ana Blandiana, contemporana noastră…

Nu ştiu, cum ar fi fost să te duci la doamna Doina Cornea – Dumnezeu să o ierte – şi să-i spui: „Ştiţi, doamna Doina Cornea, în societatea noastră puteţi să fiţi o femeie curajoasă, puteţi să fiţi o eminentă profesoară, dar nu puteţi să fiţi preşedinte, pentru că tradiţia de la noi spune altfel.” Care tradiţie? Eu cunosc o singură tradiţie: tradiţia demnităţii umane, şi în această tradiţie nu îmi amintesc să fie vreo prevedere care să ne spună că doamnele acestei ţări n-au dreptul să conducă. Mi se pare atât de oribil şi de înjositor, mi se pare îngrozitor şi n-aş mai adăuga nimic.