Siria: Nu există dovezi ferme privind utilizarea de gaz sarin de către Assad (experţi ruşi)

Gazul sarin, care afectează major sistemul nervos, a fost într-adevăr folosit în Siria, însă cine exact l-a folosit rămâne în continuare un lucru necunoscut, rezultă din raportul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), prezentat la 16 septembrie de secretarul general al organizaţiei, Ban Ki-moon, notează cotidianul rus Izvestia.

Potrivit şefului Comisiei ONU pentru drepturile omului, Paulo Pinheiro, este prematur să se tragă concluzii referitor la care parte se face vinovată de atacul cu gaz sarin din 21 august, în apropiere de Damasc. În total, potrivit informaţiilor inspectorilor ONU, din septembrie 2011 în Siria s-au înregistrat 14 cazuri de utilizare de arme chimice. După cum a subliniat Ban Ki-moon, cei care au supravieţuit atacului din Guta se plângeau de senzaţii de sufocare, greaţă, slăbiciune, înceţoşare a vederii şi friguri.

Informaţiile strânse de organizaţia internaţională Human Rights Watch (HRW), în paralel cu specialiştii ONU, dezvăluie că drept mijloc de transportare a gazului la Guta au fost folosite rachete cu diametrul de 330 mm şi 140 mm, iar în această din urmă situaţie era vorba de rachete de provenienţă sovietică, capabile să transporte 2,2 kg de sarin.

Cu toate acestea, prezenţa de rachete fabricate în Uniunea Sovietică nu înseamnă neapărat că sarinul a fost folosit de trupele lui Assad, a declarat, la 17 septembrie, ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov, în timpul întrevederii sale cu omologul francez Laurent Fabius. Potrivit şefului diplomaţiei ruse, există motive serioase să se creadă că a avut loc o provocare.

'Faptul că în Siria au fost găsite urme ale unor rachete sovietice nu înseamnă nimic', afirmă expertul militar rus Dmitri Litovkin. 'Nu este un secret faptul că Uniunea Sovietică a livrat în Siria substanţe toxice. Însă aceasta nu înseamnă că racheta a fost lansată tocmai de regimul Assad. Pentru a afla cine a comis atacul trebuie efectuată o analiză serioasă a resturilor de gaz sarin', subliniază Litovkin.

După cum asigură expertul, fiecare producător de gaz sarin are anumite particularităţi şi specialiştii pot stabili dacă respectivul gaz a fost fabricat la o uzină sau într-un laborator clandestin. În ultimul caz se poate afirma că substanţa toxică a fost folosită de rebeli.

'Pentru lansarea de gaz sarin erau utilizate sisteme BM-14, montate pe camioane. Asemenea sisteme erau produse în Uniunea Sovietică la mijlocul anilor 1950, iar apoi au fost înlocuite cu sisteme 'Grad', scoase deja din producţie', relatează expertul militar Vadim Koziulin. 'Mai mult decât atât, o rachetă cu diametrul 140 mm poate fi lansată şi cu o bucată dintr-o conductă de canalizare, dacă o fixezi cum trebuie', afirmă acesta.

În afară de aceasta, aminteşte Koziulin, o perioadă de timp rebelii controlau regiuni unde se află depozitele cu arme chimice, iar la acea vreme chiar şi pe internet circulau zvonuri cu privire la probabile provocări din partea lor. Astfel, nu este deloc exclus ca acest gaz sarin să fi fost furat din depozitele armatei siriene.

În paralel cu ancheta desfăşurată de specialişti ai ONU, se discută şi o altă problemă: cum ar putea fi pedepsit Assad pe cale juridică, în cazul în care se va dovedi că regimul său se face vinovat de utilizarea de gaz sarin.

'A nu-l pedepsi pe preşedintele sirian pentru utilizarea de gaz sarin ar însemna o sfidare la adresa celor ucişi', subliniază directorul pentru justiţie internaţională al HRW, Richard Dicker. 'Însă, în condiţiile în care Damascul nu a semnat Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, Tribunalul de la Haga nu-l poate condamna. Dosarul poate fi înaintat acolo de Consiliul de Securitate al ONU, cu atât mai mult cu cât acest organism a făcut deja de două ori acest lucru, în cazul Darfur, în 2005, şi în cazul Libia, în 2011', precizează Dicker.

Potrivit specialistul rus în drept penal Ahmat Glaşev, cea mai echilibrată şi fundamentată juridic este poziţia Rusiei, bazată pe Preambulul şi articolul 1 al Statutului ONU. Este vorba despre înregistrarea în continuare a faptelor, în strictă conformitate cu normele de drept internaţional şi continuarea eforturilor diplomatice. În cele din urmă, aceste eforturi se pot solda cu un document juridic, adoptat în conformitate cu statutul ONU.