"Sclavul în genunchi visează să cucerească lumea". Liiceanu pune reflectorul pe "geniul autoritarismului rus"

Filozoful Gabriel Liiceanu a opinat, într-o discuţie cu jurnalistul Matei Udrea în podcastul "Colecţionarul de Istorie", că Rusia este o societate profund marcată de un model istoric al supunerii absolute şi al puterii concentrate în mâinile unui singur om, un tip de organizare care s-a perpetuat de la ţări la liderii sovietici şi până la Vladimir Putin, în absenţa unor instituţii intermediare reale.

Astfel s-a format un popor obişnuit cu frica, obedienţa şi violenţa, dar şi cu proiecţia acestei violenţe în exterior, ca formă de compensare a umilinţei interne, într-o cultură politică dominată de rescrierea trecutului, de cultivarea minciunii ca adevăr oficial şi de un imaginar colectiv în care întreaga naţiune ajunge să trăiască, simbolic, „în mintea unui singur om”.

Redăm mai jos o parte din schimbul de idei.

Jurnalist: M-am gândit să abordăm un subiect pe care eu nu l-am văzut până acum abordat în spaţiul public românesc. Sigur că s-au făcut foarte multe discuţii, inclusiv în zona audiovizualului, despre istoria Rusiei, mai ales de când a început invazia în Ucraina.

Dar eu m-am gândit să discut cu dumneavoastră dintr-o altă perspectivă despre istoria Rusiei, să încercăm să avem o abordare dincolo de fapte, de cronologie şi să plecăm de la o carte care pe mine m-a şocat atunci când am citit-o. Scrisori din Rusia - Marchizul de Custine - este o carte apărută în 1839, acum aproape 200 de ani, şi pe care, atunci când o citeşti, ai impresia că acest om s-a teleportat cumva în timp şi, după ce a văzut tot ceea ce s-a întâmplat ulterior în următoarele secole, s-a întors în vremea sa ca să scrie, să facă o cronică a Rusiei.

Cartea asta, mărturisesc, vine după ce am citit altă carte la fel de şocantă pentru mine, o carte, Sfânta Rusie, scrisă de Alain Besancon, un alt francez, de data asta mult mai recent, în 2012, dacă nu mă înşel.

Ce m-a surprins pe mine în mod cu totul si cu totul deosebit este că aceşti doi oameni, despărţiţi de două secole, împreună cu un al treilea om celebru, George F. Kennan – acesta este autorul celebrei „Telegramei celei lungi”, s-a numit, în 1946 — el era un istoric şi diplomat ataşat la Moscova, care era însărcinat cu afaceri al Statelor Unite acolo — şi a trimis o telegramă de 5.000 de semne, ceva absolut şocant, care a bulversat pur şi simplu tot establishmentul american şi în care explica natura puterii şi organizaţia şi felul în care gândeau ruşii.

Aceşti trei oameni, care au trăit în epoci diferite şi au scris în epoci diferite, sunt legaţi de un fir roşu comun. Toţi semnalează că Rusia e o minciună.

Gabriel Liiceanu: Da, acum, când mi-aţi spus că vom discuta despre istoria Rusiei, m-am gândit în ce calitate aş vorbi eu despre istoria Rusiei, pentru că eu nu sunt istoric şi nu sunt specializat în istoria Rusiei, dar recunosc că am citit aceste cărţi în măsură în care ele spun mai mult decât spune de obicei o carte de istorie care se rezumă la cronologii şi la înfăţişarea faptelor ca pe o salbă.

Nu, este o carte unică pe lume şi accept cu plăcere invitaţia dumneavoastră, pentru că această carte fascinează. Şi eu o trec printre cărţile despre care îmi place să spun că ai trăit de pomană dacă nu le-ai citit.

Corect. De ce? Pentru că ai ignorat lumea în care ai trăit. Cine n-a citit Scrisorile din Rusia ale Marchizului de Custine, apărute în 1800… Scrisorile au fost scrise de el la 3–4 ani după vizita pe care a făcut-o în Rusia, în 1839, o vreme de două luni, după care a scris cea mai adâncă carte despre istoria Rusiei. Cum e cu putinţă aşa ceva?

Aici intră în joc genialitatea acestui om, pentru că atât informaţiile pe care le dă sunt toate pertinente, dar felul în care formulează concluziile lui ating o perfecţie a limbajului şi un caracter memorabil al formulărilor cum puţine cărţi pe lume le au.

Dar nu de aici vine excepţionalul ei. Excepţionalul ei vine din faptul că este cea mai actuală carte care s-a scris vreodată, în măsură în care actualitatea îi creşte pe măsura trecerii timpului şi nu scade.

Cărţile, privind viaţa lor, sunt de două feluri. Unele, care devin celebre, se clasicizează. Asta nu înseamnă că devin tot mai actuale. Nu înseamnă că Iliada şi Odiseea sau Dante sau Shakespeare sunt tot mai actuali cu fiecare zi care trece.

În schimb, cartea asta a lui Custine întinereşte cu fiecare zi care trece. Altfel spus, istoria de zi cu zi a Rusiei, de atunci de la el până azi, confirmă tot ce spune omul ăsta în cartea asta şi toată istoria Rusiei, până în momentul în care el a scris-o, se înscria în această observaţie a lui.

Pe scurt, ce a observat el? E o ecuaţie, e un algoritm pe care l-a descoperit despre poporul rus. Aş încerca să vorbim cât mai liber, cât mai pe înţelesul oricui. Există popoare bolnave din cauza istoriei. Istoria speciei umane nu e o reuşită, în general. Orice om care străbate istoria omenirii dă, în principal, peste războaie, peste înfruntări. De la triburi şi până azi, omenirea trăieşte într-o stare de război alternată cu scurte pauze, armistiţii şi perioade de linişte şi pace, scurte.

Noi am crezut, după al Doilea Război Mondial, că s-a instalat pacea în Europa, oricum. Ei bine, nu se termină, pentru că ţine de structura fiinţei umane ca 70% din constituţia umanului să fie ocupată de impulsivitate, de afect, de iraţionalitate şi doar 30% să fie condusă de raţiune. Asta este o cifră, un raport stabilit, printre alţii, de un autor faimos american, Jonathan Haidt, care a făcut metafora elefantului, în care iraţionalul din noi, impulsivitatea, cruzimea, tot ce e mai urât în ordinea ororii şi a răului de care suntem capabili să aibă proporţia unui elefant faţă de băieţelul indian care stă cu un beţişor deasupra lui.

Aşa stând lucrurile, avem de-a face, în cazul Rusiei, cu un popor care a început bine. Ştiţi, istoria lor începe în secolul al IX-lea, când scandinavii, vikingii, s-au rătăcit în Est. Nu le mai ieşeau ocupările, cuceririle pe care le făceau în mod obişnuit, erau nişte năvalnici, navigatori războinici, şi cu Occidentul nu mai făceau faţă. Şi atunci s-au dus tot mai mult spre Est. Şi ultima cucerire făcută de către faimosul Rurik, un viking vareg, îşi spuneau ei, a fost regiunea din jurul Novgorodului şi a ocupat zona cu pricina.

Scandinavii erau, faţă de triburile slave care se găseau în jurul Novgorodului şi al Kievului, mult mai civilizaţi. Aveau contact cu regiuni comerciale mari, umblaseră prin toată Europa Occidentală. Şi când au ajuns acolo, au introdus tot ce era bun în alte părţi în ceea ce se va numi, în scurtă vreme, Rusia Kieveană. Au reuşit aceşti cuceritori varegi, scandinavi, să unifice triburile slave care se ciondăneau şi se măcelăreau între ele într-un, ce aş numi, stat rus. Rurik e privit astăzi şi în manualele curente ale Rusiei drept întemeietorul statului rus, care e un scandinav. Bun, lucrurile astea au mers.

Dacă Rusia stătea în matca cu pricina, totul ar fi fost ok. Relaţiile comerciale cu Constantinopolul iarăşi au înflorit, au trecut la religia ortodoxă, au împrumutat religia din Imperiul Bizantin, nu islamismul, şi, în felul ăsta, se aşezau în rândul unor popoare din zonă care funcţionau în parametrii civilizaţiei.

S-a petrecut însă o grozăvie. A dat peste ei o boală, o boală cumplită, care se numea "mongolii"… şi, în 1240, a năvălit Hoarda de Aur. Pe nepotul lui Genghis Han îl chema Batu Han. Cuvântul Batu Han, în rusă, este memoria grozăviei pure. Erau de o cruzime inimaginabilă. Au ocupat toate teritoriile pe care până atunci le unificase dinastia ruridică şi le-au transformat în ceea ce făcea oriunde punea piciorul Hoarda de Aur. Nu puteau guverna, puteau doar jefui şi pune bir. Deci ţineau sub puterea lor toată populaţia ocupată. Luau biruri de la conducătorii locali şi îi tratau ca pe sclavi.

Aşa încât, întrucât ocupaţia lor a durat 240 de ani, deci până în 1480, timp de 240 de ani ruşii au trăit în această formulă. Erau chemaţi să dea raportul în faţa marelui Han şi, când ajungeau în faţa lui, ei mijloceau între populaţia lor şi se apropiau, cădeau în genunchi şi mai întâi sărutau vârful cizmei. Şi ăla dispunea de viaţa lor de tot. Au învăţat supunerea absolută… Şi atunci, şi oprimarea în jos, ca să poată să obţină birurile toate.

Când mongolii au plecat... au reuşit să scape unindu-se toate cnezatele şi, reuşind în 1480 să îi elimine, s-au pomenit cnezii luând locul mongolilor, învăţaseră cruzimea lor, autoritarismul, deci puterea absolută exersată asupra oricărui supus, iar poporul deja era învăţat cu ascultarea absolută.

Şi acum intervine marea poveste. Geniul autoritarismului rus este următorul. Formula cea mai tare din toată cartea lui Custine este aceasta: „Sclavul în genunchi visează să cucerească lumea.” Adică ceea ce tu trăieşti în interior, supunerea absolută, viaţa şi moartea ta depind de un singur om, trăieşti, ţi se dă şansa, de către inteligenţa celui care are puterea absolută, să-ţi oferi şi şansa de a deveni stăpân şi să practici supunerea absolută peste hotare. Şi atunci a cuceri teritorii din ce în ce mai vaste era modul de a se descărca de umilinţa supunerii, pe care nu o mai simţeau ca umilinţă, în afară.

Există un gânditor care a vorbit de voinţa de putere. Şi a explicat că voinţa de putere nu înseamnă că un tip care este dedesubt visează să pună mâna pe locul celui de deasupra. Ci înseamnă cu totul altceva: să practice la rândul lui puterea pe care el o simte pe pielea lui, dedesubtul lui. Deci să fie stăpânul absolut al cuiva mai mic, dar el rămânând sclavul absolut al celui de deasupra lui.

Jurnalist: Mai are Marchizul de Custine o expresie care pe mine m-a impresionat şi m-a făcut să mă gândesc că, indiferent când ne-am întoarce noi în istoria Rusiei, ne întâlnim cu ea. Spune la un moment dat că tot poporul trăieşte în mintea unui om. Împăratul. Bun, că a fost împărat, că după aceea a fost primul secretar, secretarul general al Partidului şi că acum este preşedintele pe viaţă, care modifică Constituţia cum vrea, nu are importanţă titulatura. Rămân toţi înghesuiţi în mintea unui om şi depind de el.

Mai spune la un moment dat, tot Marchizul, mă scuzaţi că sunt în continuare idei, spune că nu reuşea să întâlnească oameni cu care să vorbească normal. Toată lumea vorbea numai despre ce vrea împăratul, cum s-a simţit împăratul, ce mănâncă împăratul, ce-i place împăratului, ce nu-i place, la ce s-o gândi împăratul.

Gabriel Liiceanu: Erau locuiţi, mintea lor era locuită de un singur om.

Jurnalist: E o naţiune care nu mai are, pare să nu mai aibă, voinţă proprie.

Gabriel Liiceanu: Da, pentru ca, începând cu Ivan cel Groaznic, spaţiul dintre conducătorul unic şi popor n-a mai fost ocupat de nicio instituţie intermediară, de niciuna. Deci nu mai existau, nici Biserica nu mai intermedia. Ivan cel Groaznic le-a luat proprietăţile şi îi omora sau îi exila când voia. Nu existau instituţii intermediare, exista ţarul şi populaţia. Şi exact cum spune, toţi cei 40 de milioane, câţi erau când a fost Marchizul de Custine în vizită în Rusia, locuiau în mintea unui singur om.

Ivan cel Groaznic organiza în piaţa Kremlinului, nu mai ştiu dacă săptămânal sau lunar, spectacole de cruzime, în care tortura în public şi îi chema pe moscoviţi să asiste la aceste poveşti. Iar cei care erau ucişi în cele mai cumplite chinuri, crucificaţi, arşi în cazane cu smoală, mureau spunând: „Doamne, dă-i sănătate ţarului nostru”, în timp ce erau torturaţi.

Torturile erau inimaginabile, pentru ca la cei crucificaţi, aceia erau urcaţi pe un băţ în vârf şi familia trebuia să stea la picioarele acestei instalaţii a execuţiei. Copiii asistau la sfârşitul tatălui, după ore de tortură. Soţia lui era violată de soldaţi sub ochii lui şi el, în timpul ăsta, se ruga lui Dumnezeu pentru sănătatea ţarului. Asta este limita la care poate ajunge supunerea, nu? Or, când faci ecuaţia asta, înăuntru eşti necruţător, poţi face ce vrei.

Putin mobilizează mâine două milioane de ostaşi... În schimb, când îi scoate afară, sunt de o cruzime identică cu cea pe care ei au suportat-o. Or, asta este o formulă umană care te duce la ideea bolii istoriei. Există popoare bolnave, îmbolnăvite.

Ruşii puteau, ca în secolul în care Rurik a venit şi în cele două-trei secole care au urmat imediat după aceea, puteau să o ia pe un drum al renaşterii. Ei n-au mai avut renaştere din clipa în care au venit mongolii. Au ratat perioada de civilizaţie maximă a Occidentului. Or, puteau să fie altfel. Deci nu poţi să condamni un popor peste care dă boala. Poţi să-i plângi de milă şi lui, şi ţie, că vei suporta consecinţele.

Jurnalist: Spune Custine la un moment dat… spune că nu a mai întâlnit până atunci popor şi nici nu a auzit-se până atunci de un popor care să iubească atât de tare sclavia în care era ţinut. Ăsta e un punct care mi-a adus aminte, apropo de ce spuneaţi dumneavoastră acum câteva minute, că de aici este impresia asta că parcă de Custine a trăit dincolo de veacul în care a fost.

Citind despre epoca lui Stalin şi curtea lui Stalin, am citit cum generalii KGB, pe care el îi aresta samavolnic şi aleator, adică fără să existe vreo dovadă sau măcar vreo bănuială că oamenii ăia ar fi gândit că îl trădează, oamenii ăia îşi acceptau soarta să fie ucişi trimiţându-i scrisori iubitului tovarăş, camarad Stalin, în care îi spuneau că îşi acceptă soarta şi îl imploră să-i ierte, deşi nu avea ce să le ierte...

Gabriel Liiceanu: Se repetă scena pe care v-o povesteam.

Jurnalist: Asta spun, 100 de ani mai târziu… adică este o chestiune care se perpetuează şi îţi dă impresia că este o…

Gabriel Liiceanu: 400 de ani mai târziu trăiesc acelaşi scenariu cu Stalin. Deci tot ceea ce făcea ţarul, devenit la un moment dat împărat, Petru, şi pe urma primul secretar, toţi s-au înşirat pe aceeaşi structură, au intrat în acelaşi algoritm istoric, în acelaşi, fără nicio abatere.

Când Stalin l-a chemat pe Eisenstein şi i-a spus: „Fă-mi un film despre Ivan cel Groaznic”, Ivan cel Groaznic era preferatul lui din istoria Rusiei. Era modelul. Asta spune multe. Îl fascina ce? Ca-şi omora boierii, anturajul. Cine are puterea, cum aveau ei, trăiau tot timpul sub psihoza că cineva unelteşte şi ia puterea. Drept care trebuiau să-i primenească rotaţia cadrelor, va deveni mai târziu, nu? Şi el îi omora, seara mâncau cu el, beau, benchetuiau şi a doua zi tipul ajungea în lagăr sau era direct împuşcat şi aşa mai departe. Şi într-adevăr, recunoscându-şi o vină imaginară şi spunând: „Trăiască Partidul şi tovarăşul Stalin.”

Jurnalist: Mai are Custine o frază profetică. Spune aşa: „Dacă vreodată vor putea”, se referă la ruşi, „să se răzbune pentru inferioritatea lor reală faţă de Occident, ne vor face cu cruzime să ne ispăşim avantajele.”

Gabriel Liiceanu: Exact, exact aşa e. Ei au trăit… Stalin, la un moment dat, a spus textual că ruşii au trăit sub permanentă ameninţare şi sub înfrângerile pe care i-au făcut să le suporte occidentalii, în principal. Dar nu numai... Spunea: „Ne-au bătut mongolii, ne-au bătut englezii, ne-au bătut japonezii, trebuie să ne apărăm.” Psihoza e şi acum că Europa Occidentală îi pândeşte. Aceasta e psihologia celui pus sub asediu în continuu şi care atunci devine el primul care loveşte.

E foarte neplăcut la ce suntem supuşi să vedem din nou astăzi. Dar toate aceste poveşti merg mână-n mână cu, cum să vă spun, axa vieţii unei societăţi trece prin a minţi şi a nu minţi, a profera adevărul sau a îmbrăţişa minciuna.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1946, apare o carte a unui eseist faimos, a unui filozof francez, Denis de Rougemont, care scrie o carte, Partea Diavolului se numeşte. Partea Diavolului. Şi Denis de Rougemont spune care este cea mai cumplită treabă pe care poate să o facă o colectivitate, un conducător pe lume. Şi cartea, numită Partea Diavolului, începe aşa: „Ceea ce e cu adevărat diabolic este mai puţin să faci răul, ciudat cum poate fi mai diabolic să faci răul, cât să-l botezi ca fiind binele atunci când îl faci. Este pervertirea şi ruinarea pe dinăuntru a înseşi criteriilor adevărului.”

Şi, în sfârşit, este precedentul prin care minciuna este instalată de preferinţă într-un cuvânt al adevărului. Ei bine, această tehnică de a scoate pe gură minciuna spunând că ăla e adevărul face parte, iarăşi, din ecuaţia vieţii publice şi politice a statelor autoritariste, în speţă a Rusiei azi. În clipa în care purtătoarea de cuvânt a Ministerului de Externe conduce şi şcoala de diplomaţie şi învaţă pe copii, pe cursanţi: „Dragii mei, adevărul a intrat astăzi în epoca post-adevărului, care înseamnă că adevărat este ceea ce convine statului nostru.” Şi de aici a doua chestie incredibilă.

Au ajuns… minciuna a atins gradele maxime şi am impresia că tot Custine observă lucrul ăsta. Da, tot el. În clipa în care se întinde asupra rescrierii trecutului. Da, cred că am aici o notă pe marginea acestei poveşti care spune enorm. „Despotismul nostru”, îi spune lui Custine un prieten rus pe care îl cunoscuse la Paris, cu care are o discuţie separată şi ăla are curajul să vorbească pe faţă. Spune că „despotismul nostru” e mai puternic decât natura. Împăratul nu e doar reprezentantul lui Dumnezeu, ci şi puterea creatoare însăşi. O putere mai întinsă decât aceea a Dumnezeului nostru. Căci acesta nu face decât viitorul, în timp ce împăratul reface trecutul. Legea nu are niciun efect retroactiv, pe când capriciul despotului, da.

Această tehnică a rescrierii permanente a trecutului, în funcţie de interesele momentului politic, a devenit politică a tuturor partidelor comuniste. În toate ţările din Est, în toate ţările din Est ocupate de ruşi după al Doilea Război Mondial, rescrierea trecutului s-a făcut permanent. Ştiţi pesemne că dispăreau figuri din fotografii.

Jurnalist: Da. Este celebra fotografie a lui Stalin cu Ejov.

Gabriel Liiceanu: Exact. Ejov pus… şeful NKVD-ului. Era teroarea pură – poză cu Stalin. După 3 ani, 4 ani mai târziu, din poză lipsea Ejov. Nici nu existase.