"România cartelurilor nu este o metaforă. Este o realitate" - Explicaţiile GRAVE ale unui fost şef ANI
„România cartelurilor nu este o metaforă. Este o realitate”, a tras un semnal de alarmă fostul preşedinte al Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI), Horia Georgescu, care a pus pe „masă” explicaţia de mai jos.
Cartelizarea României şi stăpânii cartelurilor
România nu mai poate fi înţeleasă doar prin logica partidelor, a coaliţiilor şi a funcţiilor publice. În spatele scenei formale s-a consolidat, în ultimii ani, o realitate mai dură: cartelizarea administraţiei, a banului public şi a deciziei politice.
Nu vorbim despre simple aranjamente locale, despre corupţie accidentală sau despre „băieţi deştepţi” care profită de breşele sistemului.
Vorbim despre carteluri politico-administrative, construite metodic în jurul unor lideri locali, reţele de influenţă, firme dependente de contracte publice, presă finanţată politic şi instituţii capturate prin obedienţă, frică sau complicitate.
Aceşti „lorzi” locali nu mai sunt doar intermediari ai corupţiei. Ei au devenit administratori ai unor teritorii politice în care banul public este distribuit ca resursă de putere, nu ca instrument de dezvoltare. În multe locuri, competiţia economică reală a fost înlocuită de accesul la reţea. Contractul public nu mai este rezultatul performanţei, ci al apartenenţei. Firmele de casă nu mai sunt excepţia; ele au devenit infrastructura financiară a puterii locale.
Nicio foaie de hârtie, niciun leu, nicio investiţie majoră nu scapă complet de filtrul politic acolo unde aceste carteluri controlează administraţia. Achiziţiile, avizele, controalele, prioritizarea proiectelor, finanţările şi plăţile devin piese ale aceluiaşi mecanism.
Piaţa este mimată. Concurenţa este viciată. Legea este invocată formal, dar spiritul ei este golit de conţinut.
Unul dintre marile motoare ale acestei realităţi a fost felul în care programele masive de investiţii locale au fost absorbite în logica baronatelor. Programul „Anghel Saligny”, cu o anvergură de 65,5 miliarde de lei pentru perioada 2021–2028, are în mod legitim obiective de infrastructură locală, drumuri, apă, canalizare şi gaze. Problema apare atunci când o asemenea masă de resurse intră într-un sistem politic deja capturat, unde criteriul tehnic este împins în plan secund, iar criteriul loialităţii devine determinant.
Al doilea combustibil a fost finanţarea politică masivă şi opacă a comunicării publice. În 2024, partidele au primit de la buget sute de milioane de lei, iar Expert Forum a arătat că, în primele 11 luni ale anului, cea mai mare categorie de cheltuieli a fost „presă şi propagandă”: 214 milioane de lei, adică 57,8% din totalul cheltuielilor raportate. În 2025, problema de fond a rămas aceeaşi: se ştie cât se cheltuie, dar nu se ştie suficient de transparent cine sunt beneficiarii finali ai contractelor.
Aici se rupe echilibrul democratic. Când administraţia locală controlează banii, când partidele controlează fluxurile media, când firmele dependente de stat finanţează indirect influenţa politică, iar presa devine beneficiară a subvenţiei mascate, cetăţeanul nu mai este informat, ci administrat. Nu mai avem opinie publică liberă, ci spaţiu public condiţionat financiar.
Aceasta este România cartelurilor: o Românie în care puterea locală a devenit mai puternică decât statul central, iar statul central a devenit dependent de reţelele locale care pot livra voturi, majorităţi, presiune mediatică şi control parlamentar.
Mai grav este că aceste carteluri nu s-au oprit la nivel local. Ele au infestat politica naţională. Dictează alianţe. Blochează reforme.
Rescriu priorităţi. Negociază guverne. Impun miniştri. Sabotează orice tentativă de curăţare instituţională. Nu mai cer protecţie de la puterea centrală; ele sunt parte din puterea centrală.
Aceşti noi stăpâni ai cartelurilor nu mai vor doar comisioane, contracte şi privilegii. Vor statut. Vor impunitate. Vor lux afişat. Vor avioane private, yachturi, proprietăţi şi influenţă personală, directă sau prin interpuşi. Nu mai acceptă să stea la mână unor oameni de afaceri; vor să devină ei înşişi clasa proprietarilor politici ai României.
Şi o fac la vedere.
Fără jenă. Fără teamă. Fără sentimentul că statul mai are reflexe de apărare.
În acest timp, România intră din nou într-o zonă de risc politic major. Moţiunea de cenzură depusă de PSD şi AUR împotriva Guvernului Bolojan a fost prezentată de presa internaţională drept un nou episod de instabilitate, cu riscuri economice şi instituţionale semnificative. Iar discuţiile despre o eventuală suspendare a preşedintelui Nicuşor Dan au ajuns deja în spaţiul public, chiar dacă lideri politici importanţi au negat sau au minimalizat acest scenariu. Anticipez că în ciuda declaraţiilor publice ca acest lucru nu se va întâmpla, preşedintele Nicuşor Dan va fi suspendat până la sfârşitul anului, dacă moţiunea va trece şi vom avea o configuraţie politică formală sau informală , PSD-AUR.
Aici este adevărata miză: nu o simplă moţiune, nu o simplă rotaţie de putere, nu o simplă reglare de conturi între partide. Miza este dacă România mai are capacitatea de a rămâne stat funcţional sau dacă devine definitiv un teritoriu administrat de carteluri politice concurente.
S-a uitat prea repede prin ce criză a trecut România la finalul anului 2024, când alegerile prezidenţiale au fost anulate după acuzaţii privind interferenţe şi operaţiuni de influenţă, iar ţara a fost împinsă într-o criză politică fără precedent recent. Pentru unii, acele zile au fost mai periculoase decât multe episoade pe care le-am trăit după 1989, tocmai pentru că România putea aluneca, democratic şi geopolitic, într-o direcţie opusă celei occidentale.
România a trecut atunci pe lângă un prag istoric. Dar o parte a clasei politice s-a comportat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Au uitat cum au ajuns la putere. Au uitat sacrificiile făcute de societate. Au uitat mobilizarea civică. Au uitat fragilitatea instituţiilor. Au uitat că democraţia nu este un decor, ci un sistem care poate fi golit de sens chiar de cei care pretind că îl apără. Astăzi, peste această criză internă se suprapun războiul din Ucraina, tensiunile din jurul Iranului, reaşezarea globală a puterii şi slăbirea ordinii internaţionale construite după al Doilea Război Mondial. România nu îşi poate permite luxul unei clase politice preocupate doar de ultimele resurse pe care le mai poate captura. Nu îşi poate permite un stat blocat, o administraţie frântă şi o economie publică transformată în pradă.
În micul lor univers, decidenţii cartelurilor cred că istoria este negociabilă, că geopolitica poate fi ignorată, că statul poate fi epuizat fără consecinţe şi ca cetăţenii pot fi cumpăraţi, speriaţi sau manipulaţi la infinit.
Se înşală.
Pentru că o ţară nu poate fi condusă la nesfârşit ca o reţea de contracte. Nu poţi construi viitorul cu firme de casă, presă dependentă, instituţii obediente şi lideri locali care se cred intangibili. Nu poţi cere sacrificii populaţiei în timp ce transformi bugetul public în rezervor de înavuţire privată. Nu poţi cere stabilitate democratică atunci când chiar tu alimentezi mecanismele care distrug încrederea publică.
România are nevoie de o ruptură clară cu această logică.
De transparenţă totală în alocarea banilor publici.
De criterii verificabile pentru investiţiile locale.
De publicarea beneficiarilor reali ai contractelor politice cu presa.
De depolitizarea controalelor şi a achiziţiilor.
De instituţii care să nu mai fie anexe ale baronatelor.
De lideri care înţeleg că statul nu este proprietatea lor.
Cartelizarea României nu este doar o problemă de corupţie. Este o problemă de suveranitate internă. Când statul nu mai controlează reţelele, ci reţelele controlează statul, democraţia devine formală, iar cetăţeanul devine spectator.
Aceasta este lupta reală a următorilor ani: nu doar între partide, nu doar între doctrine, nu doar între guverne. Este lupta dintre România instituţională şi România cartelurilor.
Iar dacă România instituţională nu se trezeşte, stăpânii cartelurilor nu vor mai avea nevoie să se ascundă.
Vor conduce direct.
