"Raportul Matrioşka" - Istoricul Marius Oprea, dezvăluiri despre "reţeaua rusă" care a penetrat adânc statul român
Istoricul Marius Oprea, cunoscut drept „vânătorul de securişti”, atrage atenţia asupra „adevăratului pericol rusesc din România”, descris în „Raportul Matrioşka” – o amplă documentare privind continuitatea reţelelor de spionaj ale ruşilor în structurile de securitate ale statului român după 1989.
Expertul a subliniat că penetrarea statului este profundă, iar legăturile dintre servicii, politicieni şi oameni de afaceri au generat o omertà greu de spart.
În această cheie vede istoricul lipsa de reacţie a serviciilor în războiul hibrid lansat de Moscova împotriva României, care a culminat cu o tentativă de lovitură de stat.
Redăm mai jos, integral, dezvăluirile lui Marius Oprea.
ADEVĂRATUL PERICOL RUSESC DIN ROMÂNIA
Poate înţelegeţi cîte ceva din ce se întîmplă în Patrie, de ce n-avem industrie de apărare şi, în general, suntem cu pantalonii în vine în faţa ruşilor, dacă n-ar fi NATO. Raportul de mai jos pe care am atîta minte să nu-l public integral, dacă nu vreau să mă calce neapărat o maşină, i l-am trimis directorului SRI Eduard Hellvig, acum patru ani şi ceva. N-am primit niciun răspuns, ori solicitări de date suplimentare. Doar că mi-am pierdut orice posibilitate de a mai trăi în ţară, dintr-un salariu decent.
Acum lucrez ca ghid la o mânăstire, după ce am fost consilier al unui preşedinte al ţării şi apoi al unui premier, chiar pe probleme de securitate naţională. N-aş fi făcut public acest fragment din documentul destinat cu ani în urmă directorului SRI, nu cu mult înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, dacă n-aş fi văzut cît de înghesuiţi sunt mai marii ţării să-l prindă pe Potra, să-l închidă pe Georgescu.
E drept însă că Potra şi-a făcut mîna în Congo, unde Decebal Ilina, şeful reţelei GRU din România, vindea arme ambelor părţi implicate în războiul civil de acolo. Ori fi Potra şi Georgescu "interese legitime", dar sunt false, ale unei vînători în care nici măcar nu avem armele noastre. Sau armata. Ca să nu mai fie întrebări, privitoare la lipsa informărilor de la serviciile militare cu privire la tentativa de lovitură de stat din România, ori ale inconsistenţei şi tardivităţii celorlalte. Noroc cu cîţiva băieţi de ispravă, din păcate minoritari în propriile structuri.
Domnule director,
Vă transmit mai jos o documentare (bineînţeles, parţială) privind modul în care au funcţionat în România reţele ale spionajului sovietic/rus după 1989 (şi au proliferat în activitatea lor, prin promovarea agenţilor şi a ”surselor” din România, în funcţii cheie din sistemul de securitate naţională).
Am reuşit să realizez această documentare în baza unor note-raport transmise domnului preşedinte Emil Constantinescu, de către ofiţeri superiori din principalele servicii de informaţii (SRI şi mai ales SIE). Acestea, conţinînd mai multe date privind acţiuni de corupţie, mi-au fost încredinţate spre analiză de către domnul preşedinte, odată cu sarcina de a redacta Raportul Consiliului Naţional de Acţiune împotriva Corupţiei şi a Crimei Organizate, la finele anului 1999 şi în anul 2000.
Preşedintele luase decizia, după aşa-zisa ”operaţiune Ţigareta II”, care a scos la iveală, între altele, vulnerabilitatea la acte de corupţie a ofiţerilor de informaţii, cu prilejul organizării unor ”operaţiuni speciale”, de stoparea acestora. A decis, şi după cunoştinţa mea a fost singurul care a făcut-o, să întrerupă sine die asemenea acţiuni şi să dea, în fine, curs unor cercetări cel puţin sumare a celor semnalate în aceste note, care mi-au fost încredinţate în acest scop.
Cu acel prilej, am luat cunoştinţă inclusiv de acţiunile membrilor unor reţele consolidate ale spionajului sovietic în interiorul serviciilor secrete din România, imediat după 1990, cînd la conducerea nou-înfiinţatului Serviciu de Informaţii Externe a fost numit Mihail Caraman, dar şi de ”penetrarea” serioasă a Direcţiei de Informaţii Militare (DIM) de către serviciul de spionaj militar sovietic GRU.
Acesta a fost punctul de pornire. Unele dintre informaţii au fost verificate de mine personal, în discuţii pe care le-am purtat cu fostul general Victor Neculicioiu, comandant al UM 0110, domiciliat în comuna Cristian, pe care l-am cunoscut în decembrie 1991, prin intermediul unor ofiţeri SRI din Braşov (proveniţi din fosta Securitate), la sediul unităţii, cu ocazia unei invitaţii la care am răspuns (de comemorare a doi ofiţeri ucişi în timpul evenimentelor din 1989, în aceleaşi circumstanţe în care şi-a pierdut viaţa fostul colonel Trosca, la Bucureşti).
Cu generalul Neculicioiu m-am mai întîlnit de două ori, odată în 1998 şi ultima oară în luna august a anului 2000, în comuna Vulcan, unde fusesem profesor de istorie. Victor Neculicioiu locuia în comuna învecinată Cristan şi ne-am întîlnit în casa unui fost coleg şi prieten al meu, profesorul de română Constantin Dan. Ocazie cu care generalul Neculicioiu mi-a detailat, în discuţia de aproximativ o oră, răspunzînd inclusiv întrebărilor mele precise, afirmaţia pe care o făcuse în public, în 1996), cu ocazia înscrierii sale în Partidul Socialist al Muncii condus de Tudor Mohora, cînd a spus că ”aceia pe care eu îi urmăream înainte de 1989, acum conduc ţara”.
Ulterior, pe parcursul anilor, am urmărit din surse deschise activitatea celor pe care îi cunoşteam din aceste note adresate domnului preşedinte Emil Constantinescu şi am realizat că, deşi trecute în rezervă, toate persoanele menţionate şi pe care le veţi întîlni mai jos s-au folosit de poziţiile anterioare şi de influenţa lor, pentru a controla segmente sensibile ale pieţei, în special în industria militară, de comerţ cu armament, combustibili, sisteme de securitate, cît şi în cea de producţie şi distribuţie a medicamentelor, armamentul şi medicamentele fiind cele mai profitabile surse de venit de pe piaţa mondială.
Chiar dacă unii dintre cei menţionaţi mai jos au murit între timp, sau se află la o vîrstă înaintată, reţelele pe care ei le-au creat şi susţinut este probabil să-şi fi păstrat influenţa inclusiv în structurile siguranţei naţionale, de unde ei au plecat de ani buni şi care, în opinia mea, ar trebui supuse unei serioase şi atente reevaluări. După cîte ştiu eu, din nefericire aşa ceva nu s-a petrecut (sau, mai degrabă, nu s-a făcut cu toată atenţia), în condiţiile intrării României în NATO.
”Reţeaua rusă” a reuşit să treacă peste acest moment, graţie construirii, în timp, a unui ”braţ de acoperire” bazat pe două elemente: ”cumpărarea” protecţiei superiorilor din servicii prin acte de corupţie şi pe cea a unor importanţi oameni politici, prin traficarea de informaţii clasificate, care au putut fi de folos acestora. Ea are o capacitate de multiplicare asemenea popularei păpuşi ”matiroşka”, cea care, odată desfăcută, scoate la iveală dinăuntru o altă mai mică, dar perfect identică celei din care a ieşit.
Ea îmi aminteşte şi de o frază pe care am citat-o în mai multe rînduri şi care aparţine unui ofiţer pensionar al Securităţii, din judeţul Dolj: ”Cei care au crezut după 22 decembrie că vor înlătura Securitatea şi-au făcut iluzii. Securitatea din România, la fel ca toate instituţiile similare din fostele ţări socialiste, este organizată în aşa fel incit, chiar dacă unii dintre şefii ei dispar, funcţionează în continuare fără ei. Ierarhia este organizată pe principiul şirului indian. Cînd unul dintre şefi dispare, şirul face un pas în faţă şi locurile sînt ocupate automat. Organizarea are totuşi o hibă, care a distrus unitatea aparatului: dacă şeful din capul şirului o ia în altă direcţie, toţi îl urmează”.
Nu ştiu în ce măsură aceia care priveau spre est în anii ’90 şi chiar la începutul acestui mileniu şi-au schimbat cumva orientarea şi nici în ce măsură au trecut, dacă au făcut-o cumva, cu toată sinceritatea şi ”bagajul” profesional de partea NATO. Personal, am îndoieli legate tocmai de motivul invocat de către Serviciul Român de Informaţii, atunci cînd mi-a fost respins certificatul ORNISS – anume că aş fi colaborat cu ”spionajul german”, către care am ”transmis documente secrete”. De fapt, era vorba de inofensive stenograme privind discuţii care aveau loc în 1945, între unii lideri ţărănişti şi Ana Pauker, care au fost utilizate de destinatar, pe care îl cunoşteam ca tinăr doctorand german, în interes pur ştiinţific.
În ceea ce mă priveşte, adevărul este altundeva: cred că realizaţi că, în calitatea mea din momentul solicitării avizului ORNISS, de consilier de stat pe probleme de securitate naţională la Guvern, aş fi devenit vicepreşedinte al Comunităţii Naţionale de Informaţii, deşi eram perceput drept ”inamic” al preşedintelui Traian Băsescu (al cărui ”pachet de legi privind securitatea naţională” care se aflau ”în lucru” la Cotroceni, într-un colectiv coordonat de generalul Aurel Rogojanu, fostul şef de cabinet al lui Iulian Vlad, îl dezavuasem public). Mai mult, puteţi presupune şi că ar fi fost mult mai dificil, prin prezenţa mea la CNI, să se fi realizat mult-mediatizatele şi discutatele ”protocoale”, care au adus un grav prejudiciu de imagine serviciilor de securitate naţională.
Şi, nu în ultimul rînd, amintesc că la prima întîlnire pe care am avut-o la Cotroceni cu domnii generali Sergiu Medar, Florian Coldea şi Silviu Predoiu, am făcut imprudenţa să afirm că pentru mine apărarea drepturilor constituţionale ale cetăţenilor este sinonimă cu apărarea securităţii naţionale. După care le-am oferit şi cîte un exemplar din cartea mea proaspăt apărută la Humanitas, ”Moştenitorii Securităţii”, în care era vorba, pe larg, chiar despre unii dintre foştii protectori din SRI, respectiv SIE ai acestor generali.
Am făcut această divagaţie şi pentru că, probabil, aţi avut, ca şi mine atunci la Cotroceni, la începuturile carierei Dvs. de director al principalei structuri de apărare a securităţii naţionale, acelaşi sentiment, de a vă simţi ca un ”corp străin” într-un organism care tinde să vă refuze şi nu ca un transplant menit să-l însănătoşească.
Revin însă la subiect, cu scuzele de rigoare. Este de notorietate că principalele personaje din lumea spionajului şi contraspionajului care au fost promovate de noua putere instalată în România după 1989 au fost acelea care aveau o legătură strînsă cu Moscova, documentată anterior de UM 0110, unitatea Securităţii de contraspionaj pe ţările de est şi în special pentru combaterea spionajului sovietic, înfiinţată după ce în 1969 Leonid Ilici Brejnev a dispus „Planul Dniestr”, respectiv a ordonat GRU şi KGB să-l înlăture pe Nicolae Ceauşescu cu un lider socialist devotat Moscovei. Numele lor s-au regăsit direct în anturajul şefului statului, Ion Iliescu (generalii Vasile Ionel şi Marin Pancea), în fruntea Ministerului Apărării (generalul Nicolae Militaru), a conducerii Direcţiei de Informaţii Militare (generalul Decebal Ilina), la Serviciul Român de Informaţii (Virgil Măgureanu) şi, în mod deschis, aproape ca o ”declaraţie de război” adresată NATO, în fruntea Serviciului de Informaţii Externe, unde a fost plasat Mihai Caraman.
Perioada lungă în care s-au aflat aceştia la comandă şi apoi oamenii de încredere ai lor, în unele cazuri prelungită pînă în 1997 şi reluată prin reactivarea unor cadre şi după revenirea la putere a lui Ion Iliescu în anul 2000 a creat, în opinia mea, o problemă de continuitate a unor structuri consolidate, care funcţionează şi în momentul de faţă. Ea a deschis acestor oameni, care au fost strîns legaţi în trecut de colaborarea cu serviciile de informaţii din spaţiul sovietic şi mai apoi ex-sovietic oportunităţi noi, de control şi penetrare informativă (pentru care au fost formaţi profesional) de care aţiţ ei, dar şi ”moştenitorii” lor profită din plin, în condiţiile economiei de piaţă.
Personal, cred că, deşi ajunşi la o vîrstă înaintată, unii dintre ei au avut forţa, oportunitatea şi interesul aţiţ să continue relaţiile cu vechii lor ”parteneri”, cit şi să creeze o nouă generaţie, asigurînd astfel continuitatea reţelelor, după modul în care se reproduce păpuşa rusească Matrioşka.
Înainte de 1989, datorită eforturilor structurilor de informaţii specializate ale fostei Securităţii, activitatea fostului KGB se restrînsese, lăsînd teren mai larg de operare structurilor GRU. Se miza mai puţin pe posibilitatea unei ”răsturnări politice” a lui Nicolae Ceauşescu pe calea reformelor, din cauza controlului absolut exercitat de acesta şi de cei apropiaţi lui asupra structurilor partidului. Un test al anduranţei a fost ”Scrisoarea celor 6”, concepută de un grup de veterani de partid pro-sovietici, în marea lor majoritate adepţi ai politicii de reforme a lui Mihail Gorbaciov, care nu a reuşit să determine însă nicio dezbatere în interiorul PCR, aşa cum teoretic se preconiza.
Întrucît s-a lăsat astfel numai posibilitatea unei lovituri de stat în care rolul preponderent l-ar fi jucat ”aripa militară”, avînd în vedere ”cadrele” mai demult recrutate de GRU printre ofiţeri ajunşi între timp generali ai armatei române, s-a preferat în cursul anului 1989 extinderea în România a influenţei reţelei de spionaj militar sovietic. Aşa cum am arătat mai sus, cei mai fideli colaboratori ai acestuia au ocupat, după 1989, funcţii importante în statul român, controlînd, prin ”contopirea” Securităţii în MapN, inclusiv această structură. Îmi aduc aminte cit de tare l-a enervat pe dl. Virgil Măgureanu o întrebare a mea, aparent nevinovată, privind absenţa dintre consilierii domniei sale a unui ofiţer de talia lui Victor Neculicioiu, fostul şef al UM 0110.
La mijlocul anilor ’90 a avut loc o ”predare de ştafetă” a generaţiilor agenţilor dubli (sovietici) sau a celor aflaţi sub influenţa acestora în interiorul structurilor de securitate ale României, din motive obiective (atingerea şi chiar depăşirea vîrstei de pensionare a vechilor ”pro-sovietici” din vremea comunismului), sau de oportunitate – în cazul celor care, sesizînd o posibilă schimbare a regimului politic din România şi a sistemului ei de alianţe, doreau ca aceasta să-i găsească într-o postură mult mai comodă şi inofensivă, de ”pensionari”, situaţie care însă nu a dus la pierderea influenţei lor asupra ofiţerilor care s-au aflat ani de zile sub comanda şi protecţia lor.
Domnule Director,
Această ”familie lărgită” cu rădăcini în ultimii ani ai regimului comunist (la care mă refer mai jos) poate fi caracterizată printr-un singur termen: continuitatea. Avînd în vedere ramificaţiile ei multiple şi anvergura şi forţa pe care le-au dobîndit în condiţiile economiei de piaţă, aceşti oameni nu sînt doar foşti ofiţeri care sînt puternici prin informaţiile la care au avut acces, ci au devenit puternici în sine şi prin puterea de a crea prozeliţi, cit şi ca prosperi oameni de afaceri. Ori, date fiind legăturile şi simpatiile lor din trecut, acest fapt în sine este, în opinia mea, un pericol la adresa securităţii naţionale.
Cu reală stimă şi preţuire,
Marius Oprea
Doctor în istorie al Universităţii Bucureşti, 2002 (coordonator Academician Dinu C. Giurescu, tema Rolul şi evoluţia Securităţii, 1948-1964).
RAPORTUL ”MATRIOŞKA”
Reţeaua spionajului militar. Grupul ”Corbii tineri”
Aşa cum am arătat mai sus, în cadrul cunoscutei reţele ”Corbii” (numele conspirativ sub care era ”lucrată” agentura sovietică din România înainte de 1989) a avut loc la mijlocul anilor ’90 un schimb de generaţii, petrecut în împrejurările decesului generalului Nicolae Militaru (”...), cel mai cunoscut (inclusiv opiniei publice) membru al ei. În aceste condiţii, ”ştafeta” a fost preluată de către generalul Decebal Ilina, succesorul desemnat al lui Militaru în fruntea reţelei GRU din România.
Ilina Decebal s-a născut la 1 aprilie 1948 în localitatea Malu cu Flori, jud. Dîmboviţa, fiul lui Spiridon şi Elena, absolvent al Academiei Militare, domiciliat în Bucureşti, Blvd. Aviatorilor nr. 94, ap.2, împreună cu soţia, Ilina Angela (fostă David), născută în localitatea Aninoasa din jud. Argeş, farmacistă. Acolo a locuit pînă în anul 2000 şi fiul lor Emanuel Decebal (născut la 11.09.1974. Generalul Ilina a fost ofiţer la Direcţia de Informaţii Militare (DIM) din Statul Major General începând din anul 1980, având (oficial) experienţă în contrainformaţii şi logistică militară. Neoficial, pînă în anul 1990 Decebal Ilina a lucrat şi ca acoperit la o întreprindere de comerţ exterior, pe spaţiul Germania şi a fost implicat din partea Direcţiei Înzestrării din MApN ca delegat în organizarea unor acţiuni de comerţ cu armament convenţional, în ţări din Africa şi Orientul Apropiat, în cadrul operaţiunilor de ”aport valutar special”.
În perioada revoluţiei din decembrie 1989 ocupa o funcţie mai puţin vizibilă, de maior în cadrul Armatei a II-a, dislocată la Buzău. Imediat după decembrie 1989, cînd la conducerea Direcţiei de Informaţii Militare a fost promovat în locul contraamiralului Dinu, considerat unul dintre fidelii lui Ceauşescu, generalul Paul Şarpe, Ilina Decebal a fost promovat în funcţia de locţiitor al şefului D.I.M. şi avansat în grad, avînd în responsabilitate problemele de operaţii, după care, la scurt timp, a fost promovat în funcţia de şef al Direcţiei de Contraspionaj Militar. Ascensiunea rapidă a lui Ilina Decebal în perioada respectivă a fost posibilă datorită sprijinului primit din partea generalilor Vasile Ionel, Victor Atanasie Stănculescu, Marin Pancea, Nicolae Popescu şi, nu în ultimul rînd, al generalului Nicolae Militaru, cu toţi aceştia aflîndu-se în relaţii mai vechi.
"Este o onoare să fi făcut parte dintr-o asemenea structură. Cu atât mai mult cu cât structura asta din care am făcut eu parte şi înainte de 1990 a făcut acelaşi lucru: a cules informaţii pentru a menţine România în afara conflictelor", a declarat generalul Decebal Ilina într-un interviu din anul 2004.
După pensionarea generalului Paul Şarpe, el a fost cel care l-a înlocuit din 1991 ca şef al Direcţiei de Informaţii Militare (1991-1992 şi 1993-1997), fiind o scurtă perioadă şi şef al Direcţiei de Contraspionaj Militar (1992/1993). În timpul scurt cit a fost la conducerea Direcţiei de Contraspionaj a M.A.p.N., a retras din arhiva operativă a acesteia toate dosarele de urmărire informativă ale ofiţerilor semnalaţi în legătură cu serviciile de informaţii ruse din perioada 1972- 1989. Dosarele respective se găseau în posesia generalului Ilina, fiind, ulterior, luate la D.I.M., după ce a fost numit la conducerea acestei direcţii. Este cert faptul că, în anul 1999, aceste documente nu se mai găseau la Direcţia de Contraspionaj Militar, unde fuseseră arhivate.
O notă furnizată în 1998 preşedintelui Emil Constantinescu arăta că ”se deţin informaţii conform carra a reuşit să fie numit la comanda fostei Direcţii de Contraspionaj a Ministerului Apărării Naţionale (actuala Direcţie de Protecţie şi Siguranţă Militară) datorită relaţiilor pe care le-a avut cu defunctul general (r) Nicolae Militaru (rudă prin alianţă) şi cu generalul (r) Marin Pancea (ambii aflaţi în atenţia fostelor structuri de informaţii, fiind suspecţi de legături cu serviciile speciale ruse)”.
Ofiţeri de informaţii au afirmat că în perioada 1990-1995, Ilina Decebal a organizat în comuna natală Malu cu Flori, în mai multe rînduri, întîlniri la care au participat generalii Nicolae Militaru, Dumitru Cioflină, Şarpe Paul şi Ion (Gioni) Popescu (fost cadru D.I.M. acoperit înainte de 1989, ulterior avansat în funcţia de director adjunct la S.R.I.). Aceste „întrevederi” au avut drept scop activizarea, organizarea şi dezvoltarea reţelei G.R.U. în România, constituindu-se ca o „predare a ştafetei” de către cei bătrîni celor tineri.
În perioada în care a condus Direcţia de Contraspionaj a Ministerului Apărării Naţionale a dispus, în mod discreţionar, ”modificarea structurii organizatorice a unităţii şi a concepţiei de muncă informativă, îndepărtarea din unitate şi discreditarea ofiţerilor ce au făcut parte din fosta structură de contrainformaţii militare (faţă de care manifestă o evidentă aversiune, exprimată frecvent de cel în cauză, pe motiv ca şi el a fost lucrat). De pe poziţia de şef al Direcţiei, a căutat să impună subordonarea ofiţerilor de contraspionaj comandanţilor unităţilor din răspundere, concomitent cu modificarea instrucţiunilor specifice de muncă şi concentrarea acestora într-un regulament la care, după propriile afirmaţii, trebuie să aibă acces toţi militarii armatei”.
Ulterior, prin intermediul relaţiilor de care dispunea la conducerea Ministerului Apărării Naţionale (în special relaţia cu fostul şef al Statului Major General, generalul Dumitru Cioflină) a urmărit crearea şi conducerea unei structuri independente (departament), care să subordoneze Direcţiile de informaţii şi de contraspionaj. Decebal Ilina a fost înaintat la gradul de general-maior (cu 2 stele) prin decret prezidenţial la 28 noiembrie 1994.
După cîştigarea alegerilor de către Convenţia Democratică în noiembrie 1996, a hotărît să demisioneze la începutul anului următor: ”Am plecat în 1997, după ce am încheiat un mandat, dar şi pentru a elimina acuzaţiile de amestec politic de tipul acelora că aş fi omul PDSR”, a declarat el ulterior.
De fapt, avea cunoştinţă că se intenţiona înlăturarea sa din funcţie, întrucît se cunoştea despre el faptul că în 1990 a ocupat abuziv locuinţa din Blvd. Aviatorilor nr. 94-96, că încă din perioada cînd era locţiitor şef direcţie la D.I.M. (1990-1991), cu sprijinul lui Marius Opran (ofiţer acoperit al D.I.M.), pe atunci vicepreşedinte pe probleme organizatorice la P.D.S.R., a început înfiinţarea, pe numele soţiei, a unor firme de import-export medicamente, folosind abuziv relaţiile şi posibilităţile ataşaţilor militari din diverse spaţii, în numele aşa-ziselor „envoy"-uri ale Direcţiei Medicale din M.Ap.N. Tot prin firmele respective s-au valorificat unele medicamente mai scumpe, obţinute din ajutoarele primite după 1989. Din afacerile respective s-au obţinut sume mari de bani care au fost folosite în interes personal, cit şi în sensibilizarea unor acţiuni şi personaje sub lozinca „bani pentru partid”.
De asemenea, se cunoştea că în anul 1992 împreună cu Marius Opran a sprijinit financiar campania electorală a P.D.S.R., cu bani din astfel de afaceri. Erau de asemenea informaţii neverificate, potrivit cărora Decebal Ilina a depus sume mari, în DM şi S.U.A., în conturi din străinătate. De asemenea, pînă la demisia din funcţie, sub coordonarea generalilor Vasile Ionel, Pancea Marin şi Popa Florentin a organizat şi desfăşurat tranzacţii comerciale cu armament şi materiale supuse embargoului, în cooperare cu servicii de informaţii din spaţiile fostei U.R.S.S. şi alte ţări din Asia – Africa, obţinînd comisioane substanţiale.
În timpul administraţiei Constantinescu, generalul Decebal Ilina a îndeplinit funcţia de subsecretar de stat, şef al Departamentului Înzestrare şi Servicii în cadrul MApN (1998-2000). A fost înaintat la gradul de generalul de corp de armată (cu 3 stele) începând cu 1 decembrie 1999 şi apoi la gradul de general de armată (cu 4 stele) începând cu data de 1 decembrie 2000. Aceste privilegii le-a obţinut prin faptul că după alegerile din noiembrie 1996, prin intermediul fostului subordonat, colonelul. Ştirbu, adjunct al şefului Direcţiei de Protecţie şi Siguranţă Militară, precum şi cu ajutorul ministrului Victor Babiuc, Ilina Decebal s-a reapropiat în relaţii cu Petre Roman. Cu ministrul Babiuc s-a aflat în relaţii bune, întrucît a pus la dispoziţia lui informaţii de valoare folosite în activitatea politică a Partidului Democrat.
Victor Babiuc l-a fost propulsat, după ce a demisionat de la conducerea D.I.M. în funcţia de inspector general al armatei, pe domeniul protecţiei şi informaţiilor, ceea ce îi permitea, de fapt, să obţină şi să cunoască mai multe date decît în funcţia anterioară.
În anul 2000 lucra, dealtfel, în acelaşi birou pe care îl ocupase ca şef al D.I.M. Se aprecia că direcţia respectivă era condus, în realitate, în continuare de către generalul Ilina, el dînd ordine şi „aranjînd” lucrurile. Un exemplu în acest sens îl constituia numirile ataşaţilor militari, în care el eluda cu bună ştiinţă criteriul profesional şi folosea abuziv „nepotismul” ori „cotizaţiile” în valută. Din punctul de vedere al veniturilor, generalului Ilina i-a mers mult mai bine în anii de guvernare ai CDR, cînd după ce şi-a terminat de construit vila din comuna Malu cu Flori şi a schimbat mai multe autoturisme în timp, spre finalul mileniului Decebal Ilina îşi construia o vilă în zona Băneasa din Bucureşti.
Se cunosc puţine date despre acţiunile sale ca ”moştenitor” al ştafetei predate de către generalul Militar, întrucît, conform unei note din anul 1998, ”ca o măsură de autoprotecţie a constituit, contrar unei logici normale, o structură proprie de protecţie contrainformativă în cadrul D.I.M., dorind să aibă sub control total orice încercare centrifugă de ieşire a informaţiilor care ar putea fi despre el, în altă parte. Structura respectivă ar trebui, în mod normal, să se găsească în subordinea şefului Direcţiei de Protecţie şi Siguranţă Militară”.
Generalul Decebal Ilina a demisionat din conducerea Direcţiei de Informaţii Militare nu înainte de a impune, în primăvara anului 1996, numirea în funcţia de şef al Direcţiei de Contraspionaj a armatei pe generalul de brigadă Ion Dohotaru, fostul său subordonat, schimbare favorabilă prin care şi-a creat acces deplin la informaţiile obţinute pe acest profil, cu toate că unitatea era subordonată direct ministrului apărării.
Aceeaşi notă citată din 1998 arăta că ”în rîndul unor cadre de comandă din armată se comentează că cel în cauză, în calitate de şef al Direcţiei de Informaţii a Ministerului Apărării Naţionale, s-a implicat, împreună cu generalul de divizie Florentin Popa, în achiziţionarea de tehnică militară în condiţii şi la preţuri dezavantajoase, în neconcordanţă cu Regulamentul intern al Regiei ROMTEHNICA, de organizare şi desfăşurare a licitaţiilor publice, precum şi în afacerile personale derulate de acesta din urmă”. (Despre afacerile lui Florentin Popa, inclusiv despre încheierea contractului prin care România a furnizat rachete sol-aer către Republica Islamică Iran, vezi Anexa 1).
Generalul Decebal Ilina a fost trecut în rezervă la cerere, începând cu data de 1 ianuarie 2001, iar între 2001-2005 a fost secretar de stat pentru Industria de Apărare în Ministerul Industriei şi Resurselor. În prezent, el este om de afaceri, fiind acţionar la firmele de consultanţă militară, unele dintre acestea (Cube Consulting SRL şi Total Consulting & Trading Grup SA) participînd la licitaţia pentru securizarea graniţelor României de la Marea Neagră.
Ştiţi cit de lungă e lista ”relaţiilor”, a colegilor din servicii, afaceri, presă e aceea din ”Raportul Matrioşca”? De ce, după ce i l-am trimis domnului Hellvig, încetul cu încetul, nici măcar în presă nu mi-am mai găsit locul? Nu pun la socoteală că îmi sfîrşesc acum cariera profesională, într-un fel glorios pentru mine – dar păgubos pentru Ţară – de ”dezgropător al morţilor” comunismului, din pasiune, ca ”ghid”, angajat la mânăstirea Dervent, unde am amenajat un osuar al acestora, sau că am salariul minim pe economie.
De ce a demisionat, de fapt, domnul Hellvig? Sper că nu i-a dăunat cumva ”Matrioşca”, într-un fel sau altul.
În ceea ce mă priveşte, noroc că nu mai am mult pînă la pensie, care n-are cum să nu-mi fie mai mare decît venitul meu lunar din ultimii trei ani: sînt şi membru al Uniunii Scriitorilor, de unde-mi va mai veni un supliment. Tot poezia mă ajută. Şi, ca autoprotecţie, că sînt greu de găsit – am învăţat din tristul destin al prietenului meu, defectorul FSB Alexandr Litvinenko.
