Preda: Neutralitatea lui Nicuşor Dan, văzută ca o cedare. Lasă impresia că a devenit un avocat al lui Grindeanu & co.

Profesorul de ştiinţe politice Cristian Preda a publicat un nou text, luni, în Comunitatea Liberală, intitulat sugestiv "Soluţia imorală: ce a fost şi ce nu mai e".

Redăm mai jos, integral, analiza politologului de la Universitatea Bucureşti:

Expresia citată în titlu, între ghilimele, a devenit parte a vocabularului nostru politic în 2004. După alegerile legislative şi prezidenţiale – care s-au ţinut, în acel an, împreună – noul şef al statului, Traian Băsescu, a invitat în majoritatea parlamentară un partid, care-şi spunea PUR. Acesta era creaţia lui Dan Voiculescu şi fusese în campanie aliat cu PSD, cele două formaţiuni având liste comune pentru camere şi susţinând candidatura la Cotroceni a lui Adrian Năstase.

Fostul premier pesedist a fost înfrânt, iar alianţa electorală s-a destrămat imediat după scrutin. Aşa a ajuns PUR să dea miniştri în primul guvern al lui Tăriceanu.

La scurt timp după alcătuirea majorităţii, preşedintele de atunci a descris asocierea la guvernare a fostului adversar ca fiind o „soluţie imorală”. Unii, printre care şi liderul PUR, au înţeles că T. Băsescu distribuia calificative etice şi s-au simţit foarte vexaţi: au rămas, de altfel, aşa până în ziua de azi.

Alţii au înţeles că şeful statului îşi descria, de fapt, propria opţiune politică: el le spunea cetăţenilor că, silit de împrejurări, nu făcuse ceva demn de aplaudat, ci recursese la răul cel mai mic. Se auto-blama, dar o făcea ca să transmită publicului că ştie ce-a făcut şi nu încearcă să-i păcălească.

Suspendat de două ori, chiar la iniţiativa fostului aliat de circumstanţă din PUR, Băsescu a rămas până la finalul mandatelor sale sincer şi direct: copleşit, între 2012 şi 2014, de super-majoritatea USL, el nu i-a lăsat vreo clipă să creadă – nici pe cei care-l aleseseră, nici pe cei care nu-l aleseseră –, că ar fi pactizat cu adversarii.

Iohannis a preluat în primul mandat acest tip de poziţionare. În campanie, el i s-a adresat lui Victor Ponta cu o replică intrată şi ea în memoria colectivă: „nu vi-i ruşine, pesediştilor?”. Apoi, când Grindeanu a dat ţării OUG 13, şeful statului a coborât în stradă alături de sutele de mii de protestatari anti-PSD. După o vreme, a cedat presiunii pesediste şi, în locul unei democraţii vii, ne-a oferit „rotativa guvernamentală”, adversarul devenindu-i partener bun şi chiar prieten drag.

Mi-au revenit în minte toate astea, zilele trecute, după două gesturi ale actualului şef al statului. Primul a fost refuzul de a comenta scandalul declanşat de fostul premier Ponta, după ce acesta n-a reuşit să-şi urce fiica în avionul ce-i aducea acasă pe minorii blocaţi în Dubai, din pricina agresiunii iraniene la adresa Emiratelor.

Întrebat de gazetari cum vede lucrurile şi dacă susţine felul cum Oana Ţoiu a gestionat repatrierea unui prim grup de copii, şeful statului nu şi-a susţinut ministra de Externe, pretextând – după 48 de ore şi, din nou, după 72 de ore de la pornirea dezbaterii publice – că nu are toate informaţiile.

De altfel, nici până azi, el nu s-a arătat solidar cu Oana Ţoiu, deşi versiunea ministerială e disponibilă: fostul premier Ponta a încercat să sară peste rând, neînscriindu-şi fata pe lista de la consulat, iar MAE a refuzat să facă o excepţie.

Al doilea gest a fost şi mai surprinzător. N. Dan a mers să discute cu un grup de protestatari veniţi în faţa Palatului Cotroceni, pentru a-i cere să refuze propunerile făcute de ministrul pesedist de justiţie pentru şefia parchetelor.

Preşedintele i-a tratat pe nemulţumiţi de sus, spunându-le că el are „de o sută de ori mai multe informaţii” decât ar avea ei cu privire la persoanele recomandate de Marinescu şi chiar luându-i la rost pe cetăţenii veniţi la miting, cărora le-a cerut să-i recite pe loc zece nume de procurori. Fără să dezvăluie pe cine va accepta şi ce nume va respinge, el a promis că-n şase luni vom vedea schimbări însemnate în mersul justiţiei. Dincolo de tonul condescendent, ceea ce a frapat a fost sentimentul că N. Dan repetă argumentele taberei Savonea.

„Nicuşor nu-i cu Ţoiu, e cu Lia” – asta mi-a zis vineri seara un amic care fusese şi el frapat de lipsa de solidaritate a preşedintelui cu ministra sa de Externe şi de respingerea criticilor făcute pe marginea propunerilor pentru şefia parchetelor venite de la PSD.

Cele două gesturi consolidează o percepţie a felului cum preşedintele se poziţionează în câmpul politic. Reamintesc că, spre deosebire de predecesorii săi, N. Dan nu are un partid în spate. E astfel, din start, mai aproape de idealul neutralităţii decât a fost oricare alt şef de stat român. Neutralitatea lui e văzută, însă, că o cedare. De ce? Fiindcă el lasă impresia că, acceptând PSD în majoritate, nu doar că nu vede ceva imoral în această cooptare, dar că a devenit un avocat al lui Grindeanu & co.

Cultura noastră politică este, dintotdeauna, construită pe confruntare, nu pe compromis raţional. Neutralitatea e, de aceea, un pariu riscant. Fiindcă poţi să deprimi electoratul care te-a susţinut şi să nu-l câştigi pe cel pe care nu l-ai avut. „Soluţia imorală” a fost numele unei improvizaţii. Ea semnala că nu ţi-ai pierdut busola politică. Uzată şi, ulterior, dispărută din instrumentarul politic, expresia n-a fost înlocuită cu ceva comparabil.

Dar când n-ai cuvintele cu care să îţi defineşti poziţia, poţi crea sentimentul că alţii o definesc pentru tine. Şi că, de fapt, eşti prizonierul lor. Asta e, cred, starea prezentă.