Politolog: Doctrina Georgescu este Neoceauşism
Călin Georgescu şi coaliţia de dreapta radicală din jurul acestuia propune o ruptură profundă faţă de paradigma euro-atlantică care a definit politica externă românească a ultimilor treizeci de ani. Acesta pledează pentru o nouă doctrină de politică externă de factură neoceauşistă—pentru că împărtăşeşte elemente importante din gândirea strategică a regimului lui Nicolae Ceauşescu—bazată pe autosuficienţă economică, diversificarea relaţiilor internaţionale, o abordare de hedging strategic, nealiniere în structura emergentă de putere globală şi un discurs extrem de sceptic cu privire la instituţiile şi formatele occidentale de cooperare şi integrare europeană, pe care le vede ca fiind anti-româneşti, scrie politologul Marius Ghincea într-o amplă analiză publicată pe Contributors.
Politologul remarcă faptul că România se află la o răscruce de drumuri în ceea ce priveşte politica externă şi de securitate: rămâne pe traiectoria stabilită prin consensul de la Snagov, care a garantat integrarea euro-atlantică, sau îşi reconsideră orientarea internaţională într-un context geopolitic într-o profundă schimbare?
Doctrina Georgescu intră în conflict direct cu princiiile fundamentale ale consensului de la Snagov, care defineşte parametrii operaţionali ai politicii externe şi de securitate a României. Consensul de la Snagov, stabilit în 1995 şi reafirmat în 2001, reprezintă doctrina de politică externă a României, expresie a principalelor elemente de mare strategie (grand strategy) care ghidează comportamentul şi poziţiile României în politica europeană şi globală. Adoptată şi urmată de toate partidele parlamentare din ultimele trei decenii, această doctrină este construită în jurul unei „trinităţi strategice”: aderarea la NATO ca garanţie de apărare colectivă, integrarea în Uniunea Europeană ca fundament al dezvoltării economice şi democratice şi consolidarea parteneriatului strategic cu Statele Unite ca pilon al stabilităţii geostrategice şi garant de ultimă instanţă pentru securitatea ţării. Aceste trei elemente ale trinităţii strategice au fost atinse treptat, cu multe eforturi, culminând cu ridicarea relaţiilor bilaterale cu SUA la nivelul de parteneriat strategic în 1997, aderarea la NATO în 2004 şi integrarea în Uniunea Europeană în 2007. Aceste reuşite remarcabile au plasat România în rândul democraţiilor liberale europene şi au integrat-o, pentru prima dată în istoria multiseculară a poporului român, în cadrul celor mai exclusiviste cluburi de la nivel mondial.
Cu toate acestea, după ce aceste ambiţioase obiective strategice ale României au fost atinse, elita politică a ţării, într-un proces de schimbare inter-generaţională şi definită de conflicte între diferitele reţele patronal-clientelare ce controlează marile partide, a trecut politica externă românească pe pilot automat. Resursele alocate politicii externe au scăzut semnificativ, prestigiul corpului şi serviciului diplomatic s-a redus accelerat, până la punctul în care ministrul de externe este situat printre ultimii în ordinea de precădere stabilită de prim-ministru, iar liderii politici de top au refuzat să mai vină cu idei sau viziuni ambiţioase pentru politică externă a ţării. La Bruxelles, fie că vorbim de UE sau NATO, România se raliază poziţiilor altor state membre sau ale Comisiei, dar rareori vine cu propriile iniţiative, idei sau propuneri substanţiale cu care să contribuie la rezolvarea unor provocări sau probleme colective. La modul general, asta a creat impresia generală că politicii externe româneşti îi lipseşte vizibilitatea, asertivitatea şi influenţa pe care românii consideră că ar trebui să o aibă în aceste cluburi exclusiviste în care am intrat depunând atât de mult efort. Cu alte cuvinte, odată intrat în cele mai importante formate şi organizaţii ale lumii, elitele politice ale ţării nu au mai găsit de cuviinţă să şi facă ceva cu acest nou şi mult râvnit statut.
Articolul integral poate fi citit aici.
Marius Ghincea este politolog şi cercetător postdoctoral la universitatea elveţiană ETH Zurich, co-fondator al Institutului Quartet, un think tank din Bucureşti, şi visiting fellow la Institutul Universitar European din Florenţa.
